România în octombrie – o simfonie! Natura își așterne cuibul policrom pentru iernat, soarele se îmblânzește, oamenii încetinesc pasul. Unii zâmbesc distrați, fără să știe nici ei exact de ce. Viața culturală înmugurește prin toate colțurile. Uitată rămâne de pe acum toropeala estivală. Stagiunile teatrale pornesc la drum cu motoarele proapăt unse, afișele de concert ies la iveală, tineretul studios întinde pasul pe la trecerile de pietoni, care mai de care în straie mai aparte, sondându-și colegii din coada ochiului, căutând febril după alții asemeni sieși. Doar cât am dat cu nasul prin București, și deja m-am agățat cu sufletul de aura sa vivace, de metropolă cu alură de târg (de la) răsărit.
La un Mall foarte șic mi-am satisfăcut curiozitatea de a viziona un nou film românesc: „Anul Nou care n-a fost“. Emoțiile au dat năvală peste mine, amintirile au dat buzna, răscolind și vindecând răni pe care le purtam îngropate în inimă, peste ani. Personaje din anostul cotidian de pe vremea dictaturii ceaușiste mi-au readus în amintire trecutul acela, nemascat, mai prezent decât aș fi crezut vreodată că se mai poate învia. Am înțeles astfel, poate pentru întâia oară, că ținem cu toții de un tablou mai mare decât se poate cuprinde cu mintea, suntem uniți prin ițe care traversează toate păturile sociale, amestecând bunii cu răii, dincolo de meschinăria eternelor polemici pro și contra, dincolo de granițele fizice care, mai nou, ne despart. Și mă refer aici la toți, inclusiv la cei care pe vremuri ne făceau viața amară, pentru că volens-nolens fac parte și ei dintr-un tabloul dramatic, în care evoluăm în continuare, fiecare cu motivația sa, cu consolări și regrete, cu edificiul său interior de demoni și îngeri, cu scuze, reproșuri, salvări, mântuiri și condamnări. Deși m-am ținut tare, până la urmă tot am plâns, în timp ce pe pe ecran se derula genericul, ca o ploaie mocănească, cu picături primenitoare de suflet.
Avem nevoie ca de aer de astfel de descătușări, pe care, iată, artiști talentați ca aceștia ni le întind în chip de pâine a inimilor îndoite, o pâine pe care nu ne mai rămâne decât s-o frângem împreună, pentru a ne elibera de strigoii obraznici ai trecutului nostru complicat. Dacă m-am îndoit în ultima vreme de propriile mele amintiri, câteodată grotești, filmul acesta mi le-a reordonat fără ostentație, ajutându-mă să fac diferența, lăsându-le mai apoi să se ducă pe apa sâmbetei, acolo unde pot în sfârșit să se decanteze fără a mă mai bruia din off. Recomand vizionarea acest film!
Dar nu despre asta doream eu să scriu. Aș fi vrut să pot descrie frumusețea Văii Prahovei și Văii Oltului, pe care le-am traversat cu încântare, impecabila imagine a proaspăt renovatei Cetăți a Făgărașului, reflectată în apele lacului care o încing, splendoarea biserii ortodoxe care îi stă alături, sau liniștea pe care o emană curtea Mânăstririi Sâmbăta de Sus într-o duminică de toamnă ruginie, sub coamele Carpaților. Și aș mai fi vrut să amintesc de zâmbetul cald al săsoaicei vârstnice, care mi-a întins la Sibiu borcanul cu pastă de măceșe, pe care o iubesc de pe vremea când vorbeam germana la școală. Neuitată rămâne și imaginea lipițanilor de la Herghelia Sâmbăta, păscând cu mânjii alături, având în fundal peretele de netrecut al Meridionalilor, parcă mai înalți și mai protectori decât oricând.
Mi-am luat hrană de suflet sub forma albumelor de artă românească, pe care prietenii britanici, spanioli și germani mi le smulg din mâini, cerându-mi-le cu împrumut, repetându-mi ca morile stricate că am o țară superbă. De parcă eu nu știu!
O sugestie pentru inițiați: editura Monitorului Oficial are mereu cărți de artă la prețuri accesibile, de calitate maximă. La fel de accesibil la preț este și meniul zilnic, cu bucte tipice românești, de la un hotel de luz din capitală, nu departe de Capșa. Nu spui care, să nu pară că fac publicitate.
Revin la oferta de carte, prezentă nu doar prin librării, ci și pe la ghișeele de la intrările la muzee. Depășesc așteptările, emanând literatură de calitate și artă curată, în culori grigoresciene, tonitziene, ammanești… Inegalabile!
Atât vreau doar să spun: când mergeți prin România, lăsați-o să vă picure în suflet. Nu vă sfiiți să vă lăsați sufletul la descoperire. O fac nenumărați străini, care sesizează acest fluviu senzorial subteran, fără să aibă nevoie de GPS. Căci România are un „ce”, din care noi, românii, suntem primii îndreptățiți să ne adăpăm.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
(„Observatorul, Toronto)
