„Pălmașii cu condeiul”
și uneltele lor minunate

Pentru cei mai puțin obișnuiți cu vocabularul tradițional, condeiul era o unealtă de scris alcătuită dintr-un bețișor, la care se adăuga o peniță. Cu alte cuvinte, condeiul era un fel de toc, dar mai primitiv. Dezavantajul  său principal era acela că penițele mai mult zgâriau hârtia, astfel încât utilizarea condeiului presupunea multă abilitate din partea „condeierului”. De unde și admirația pentru această categorie de slujbași publici, ori privați, alcătuită inițial din  „scriitori” de profesie, respectiv logofeți în limbaj arhaic, azi secretari, care erau „mânuitori de condei” profesioniști. În volumul „Destănuiri” (1989), Profira Sadoveanu relatează că părintele său, marele scriitor Mihail Sadoveanu obișnuia, până la mijlocul anilor `30 ai secolului trecut, să-și scrie operele  cu un condei de abanos, retractabil, marca  „A. V.  Faber New York 8”, aflat azi în colecția Muzeului Literaturii din Iași. Nici  Tudor Arghezi n-a rămas indiferent la sonoritatea acestui cuvânt arhaic, pe care l-a imortalizat în celebra poezie „Testament”, veritabilă „Ars poetica”: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară/ Bătrânii au adunat, printre plăvani/ Sudoarea muncii sutelor de ani”.  Atât  era de intrat în conștiința publică acest cuvânt, încât inventatorul stiloului, inginerul și profesorul de fizică Petrache Poenaru (1799-1875), fost secretar personal al lui Tudor Vladimirescu, cu alte cuvinte un utilizator frecvent al condeiului,  și-a numit invența epocală,  din 1827, brevetată la Paris, „Condeiul portăreț fără sfârșit care se alimentează singur”. Evident, de la „Condeiul portăreț” al lui Poenaru, până la stilourile (unele foarte scumpe, de azi, adevărate bijuterii tehnice, dar și estetice) e cale lungă, dar în principiu, atât Waterman, inițial, cât și Parker mai apoi, mari patroni de fabrici celebre de stilouri, au plecat de la schițele și brevetele românului, pentru ca mai apoi să se impună pe piața mondială cu stilourile lor.

Tot de la vechiul condei,  ne-au rămas în memoria colectivă nu doar amintirea scrisului ordonat „ca din condei”, ori îndemânarea de a scrie ușor „a avea condei” (sintagmă echivalentă azi cu „a avea talent”), dar și o serie de expresii cu caracter peiorativ, respectiv  „a trage cu condeiul” (a încărca la socoteli), sau „a o aduce bine din condei” (a ieși onorabil dintr-o încurcătură). Între ziariști, există și o expresie mai puțin academică, pe care am auzit-o de la un veteran al presei actuale, jurnalistul și scriitorul Ion Andreiță, respectiv sintagma „Pălmaș cu condeiul”, aplicată scriitorilor și gazetarilor care n-au făcut avere cu scrisul lor, dar au păstrat viu spiritul scrisului în slujba publicului, al adevărului și al dreptății sociale. Cu siguranță că și pentru a onora  armata anonimă a „pălmașilor cu condeiul”, s-a luat decizia ca, din 2012, la nivel internațional, să fie celebrată, în prima zi de vineri a lunii noiembrie a fiecărui an, Ziua stiloului, o sărbătoare în primul rând a condeierilor, a „pălmașilor” care mânuiesc aceste instrumente de scris, ce au evoluat de-a lungul vremii de la umila pană de gâscă, cu care și-au scris operele titanii literaturii moderne, nici azi egalați, apoi  condeiele bunicilor, ori  tocurile copilăriei noastre, de la care ne pătam mâinile cu cerneală, în fine stiloul, mai evoluat, dar și mai scump,  apoi pixul care a mondializat și degradat definitiv  scrisul de mână, iar ce ne rezervă viitorul încă nu știm. Cum nu știm nici dacă vom mai scrie de mână, sau chiar dacă va mai fi nevoie de gazetari autentici, de „pălmași cu condeiul” în epoca crudă a I.A.-ului. Iar faptul că anul acesta nici măcar Agerpresul, de obicei atent cu tot felul de sărbători care nu interesează pe nimeni, nu a mai considerat necesar să  amintească de Ziua stiloului este încă un argument că nici gazetăria nu mai e ce-a fost,  și nici uneltele de scris, oricât de scumpe și de exclusiviste ar fi,  nu prea mai tentează pe nimeni.

Cu o unică, și cu atât mai remarcabilă, excepție: exact pe 1 noiembrie, cu alte cuvinte chiar de Ziua stiloului, colegul și confratele nostru, jurnalistul și autorul de cărți pentru copii Petre Crăciun a inaugurat la Sala de expoziții a Bibliotecii Academiei Române expoziția „Oameni. Stilouri. Manuscrise”, excepțională ocazie de a pătrunde în universul fascinant al creației literare și gazetărești prin intermediul unei colecții unice de stilouri, manuscrise, dar și mărturii istorice rare,  consemnate de  „pălmașii” scrisului de mână, și adunate cu sârg, într-o „viață de om” de unul dintre ultimii scriitori și gazetari care se încăpățânează să scrie de mână, și, pe  cât  se poate, cu un stilou de calitate. Dacă despre colecția de stilouri și instrumente de scris a lui Petre Crăciun, ca și despre cartea sa „Istoria și catalogul stilourilor românești”, am mai avut ocazia să scriu chiar pe acest site, anul trecut, când am vizitat expoziția de la Palatul Cotroceni (e drept cu o tematică similară, dar construită după alt concept muzeistic), de data aceasta surpriza a venit de la provocarea lui Petre Crăciun de a oferi publicului nu doar câteva mostre de stilouri cu adevărat rare, cât, mai ales de a face și dovada a ceea ce înseamnă munca/truda scrisului de mână, adăugând și  o colecție rară de manuscrise, de la documente provenind de la Casa Regală, la texte olografe ale unor academicieni,  oameni politici, inclusiv majoritatea șefilor de stat și a primilor-miniștri post-decembriști, scriitori clasici și contemporani celebri, oferind publicului și o serie de  noutăți absolute, cum ar fi Agenda de însemnări a lui Mircea Eliade, provenită din biroul de la Paris al marelui scriitor, și ajunsă, printr-o întâmplare miraculoasă în colecțiile Bibliotecii Metropolitane din București, un secretaire al Regelui Carol I, cumpărat de la o licitație din străinătate, și multe alte surprize arhivistice ce ar face invidios orice anticar cu pretenții. Sintetizând, colecția de stilouri și manuscrise a lui Petre Crăciun echivalează cu un Muzeu „sui- generis”  al Literaturii Române, un rezumat nu doar al scrisului frumos, dar și al celor mai adecvate „unelte” folosite de „pălmașii condeiului”.

La vernisaj i-au fost alături lui Petre Crăciun, ca să-l încurajeze și să-l felicite, nu doar colegi din presă, confrați și membri ai Filialei de Literatură pentru Copii și Tineret a U.S.., pe care o conduce, dar, cu deosebire, Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian, criticul și profesorul universitar Ioan Bogdan Lefter, doi foști prim-miniștri ai României, Adrian Năstase și Petre Roman, apoi Alexandru Preda, fiul marelui scriitor Marin Preda, care a și adus în expoziție un stilou rar, marca Waterman, moștenire de familie, cu care a fost scrisă cartea „Cel mai iubit dintre pământeni”, dar și ca o surpriză totală,  „Președintele Uniunii Cititorilor de Literatură pentru Copii”, excepționalul Rareș Prisecariu, câștigătorul concursului „Românii au talent”, care a și declarat că Petre Crăciun e chiar mai celebru decât el, ceea ce, păstrând proporțiile, este și un mare adevăr.

Cu totul, expoziția de la Biblioteca Academiei Române, deschisă în aceste zile, este și o invitație la lectură, dar și la practicarea scrisului de mână, îndeletniciri  despre care psihologii afirmă la unison  că dezvoltă mintea și că sunt benefice pentru învățare. Dacă la acestea se adaugă valoarea propriuzisă a unora dintre obiectele de scris, expuse, cu acest prilej,  se poate spune că expoziția e o reușită. Dovadă că ea nu trece neobservată, și că, zilnic, este vizitată de grupe de elevi veniți  să vadă cu ochii lor de ce scrisul de mână e atât de lăudat. În vremea tabletei și a telefonului cu android, „vetustul” stilou e un remember. Marile creații ale omenirii nu au fost proiectate și calculate cu computerul ci, marea  lor majoritate, direct cu condeiul pe hârtie, fie el „portăteț” sau nu.

 Marian Nencescu