A fi emoționat și a o arăta era un semn de slăbiciune pe care ne doream să îl ascundem, să îl refulăm. Metoda, rațiunea, rigoarea, vocea cu inflexiuni dure înlocuiau cu brio emoțiile, cu excepția bucuriei, doar să nu fie exagerată. A arăta că iubești sau că urăști însemna să porți o ștampilă pe care era imposibil să o anulezi. Mi-au trebuit mulți ani să înțeleg că nu depinde de conștientul nostru să ne reglăm emoțiile instant și să oprim pilotul automat al minții.
Am devenit „jurnalist” la vârsta de 8 ani, când îi scriam surorii mele de la Satu Mare despre viața mea de la București, unde locuiam la o mătușă. Pentru mine, scrisul era atunci eliberator și mă ajuta să îmi folosesc toată gama de emoții, de la tristețe, teamă, furie, vină și, mai rar, iubire. Crescând, am redescoperit, citind ziarele, că jurnaliștii se foloseau de aceleași emoții ca să fie convingători, doar că le îmbrăcau comercial în anchete, editoriale, reportaje etc. Îmi doream să îi cunosc, să învăț să fiu ca ei și, de ce nu, să îmi fac din cuvânt un scut… emoțional.
Facultatea de Jurnalism părea un drum lung, până aveam să fac cunoștință cu adevărații profesioniști, așa că am scurtat așteptarea și m-am prezentat la primul concurs de redactori, de la publicația Tineretul liber. Îi admiram pe adolescenții care trăiau intuitiv, în pagini dedicate lor, trăiri similare.
Studentă în anul I, urcam treptele tocite, pline de istorie, ale Casei Presei Libere și mă întrebam dacă sunt demnă de această meserie. Cu fiecare pas înspre redacție îmi spuneam că trebuie să lipesc la loc piesele lipsă din încrederea în mine, tăiate în copilărie de mătușa mea exigentă. Bănuiam că undeva există oameni care să mă placă, să mă facă să simt bucurie și apreciere.
Concursul însemna două probe: una de gramatică, de cultură generală, care mi-a dat un pic de curaj că sunt acolo unde trebuie și a doua despre redactarea unui articol de presă. După ce trăgeam un bilețel, cu locul unde urma să îmi fac documentarea, „Oscarul” celui mai bun material mergea spre cel care va primi titlul de jurnalist. Confirmarea venea extrem de „discret”: articolul își va găsi locul în paginile cotidianului „flămând” după știri tari. Era la mare modă dictonul: „nu va ști nimeni, decât noi și cititorii noștri”. Mulți concurenți, doar două funcții de redactor. Câțiva candidați au ales să își imagineze că ajung în locul respectiv și au scris materialul acolo, pe genunchi. Eu, conștiincioasă, m-am dus direct spre ținta scrisă în bilet: „stația de metrou Unirii 1”.
Scările și spațiile subterane erau, în vremea aceea, sufocate de mii de comercianți care îți îngreunau trecerea spre destinație cu „pop-up-uri” disperate să capteze trecătorii. Haine, reviste, mâncăruri, mirosuri amestecate cu disperarea de-a face bani cu orice preț. Mi-am intitulat atunci articolul „Metroul trece, mizeria rămâne” și era cât pe ce să leșin când mi-am văzut „marfa” publicată în ziar… fără semnătura mea. De bucurie? De furie? Am plâns și lacrimile mi-au confirmat ce îmi spuneau ai mei: „trebuie să tragi tare în viață dacă vrei ajungi undeva”. Așa am înțeles cum fiecare convingere vine la pachet cu o emoție, iar emoțiile ne determină comportamente uneori nefuncționale.
Fetița de atunci, de 20 de ani, cu ochi mari, verzi și însetați de culoarea adevărului, nu s-a lăsat învinsă.
S-a jucat de-a jurnalista, a chiulit de la facultate, uneori pentru a prinde idei care să ajungă articole de presă, a fost catalogată de mulți nebună, indolentă, dar nu i-a permis trecutului să o ajungă din urmă. La urma urmei, încrederea în sine nu era ușor de construit într-o redacție unde fiecare individ reprezenta o personalitate. Măștile care o ajutau până atunci să răzbească în ochii părinților adoptivi nu o mai protejau în „competiția” cu camarazii de breaslă. Soluție tranșată simplu la acea vreme: conținutul articolelor de presă trebuie să fie mai important decât relațiile.
Așa mă văd, cu ochii de atunci. Nu puteam să îmi traduc în cuvinte că, atâta vreme cât nu eram conectată cu mine, nu aveam cum să fiu nici cu cei din jurul meu. Când redactorul-șef adjunct m-a încurajat să fac un reportaj la una dintre instituțiile de stat, m-am prins că a fi un jurnalist bun nu presupune să fii doar stăpânul cuvintelor, ci și să te identifici cu comunicarea, să cauți întrebările cele mai bune, să fii un bun ascultător atât al vorbelor, cât și al gesturilor, să apreciezi și să cauți momentele perfecte pentru a afla, dincolo de vorbe, adevărul. Adică să dai deoparte anxietatea, rușinea, frica, furia. Atunci nu știam că emoțiile negative sunt și o cale minunată de autocunoaștere și dezvoltare.
În scurt timp, Lucia de atunci a înțeles că a fi jurnalist este o revoltă a sinelui, o încercare de a alege cât mai multe combinații de trăsături psihologice. Rațiunea – doar un cuvânt inventat pentru acei care nu vor să accepte că suntem suma tuturor emoțiilor noastre.
Pentru a pricepe cum stă treaba cu zbuciumul interior, oamenii au inventat scrisul – o introspectivă a sufletului, o dorință de-a fi văzut, acceptat și, de ce nu, iubit. Încrederea în sine crește, cu fiecare rând în care ai reușit să îți descifrezi, în cuvinte, ideea. Apoi te disociezi, privind textul cu ochii cititorilor, și te întrebi: era nevoie să fac cunoscut asta? „Îmbogățesc” publicul cu informația mea? Ce emoție m-a determinat să scriu așa ceva? Ego-ul meu simte că trebuie să cerșească un feed-back?
M-am reîntors în redacția ziarului Tineretul liber și am descoperit oameni atât de frumoși încât parcă atunci îi vedeam prima dată. Unul dintre aceștia: șeful compartimentului social, un fan SF, despre care eram convinsă că avea suma tuturor calităților personajului Jean-Luc Picard din universul „Star Trek”: diplomat, extrem de cerebral, logic, rezolva probleme greu de înțeles pentru un profan. De câte ori mă aflam în preajma lui, descifrarea unui text scris părea la fel de captivantă precum explorarea spațiului. Îmi transmitea cumva, fără nicio urmă de îngâmfare sau răutate, că nimic pe lumea acesta nu poate fi complicat. Paradoxal, fiecare corectură pe textele mele îmi păreau lecții de iubire necondiționată. Era suficient să adauge un singur cuvânt ca articolele să prindă viață. Niciodată nu părea să fie agresiv cu muzele care îl inspirau.
Am părăsit redacția „social” cu ultima mea anchetă, prin canalele din Gara de Nord, unde își trăiau, tumultuos, viața cei care reușeau să evadeze de la căminele de copii… Articolul, pe care l-am denumit „În infernul copilăriei, speranța se numește aurolac”, se referea la multe suflete care simulau bucuria în timp ce nu reușeau să iasă din amorțeala abandonului și neiubirii.
Tristețea despărțirii de primul mentor m-a făcut să îmi scanez „valiza” de jurnalist debutant: încredere, entuziasm, angajament și… iubire. Calitatea legăturilor dintre colegi se dovedise a fi extrem de importantă și astfel am reușit să reduc o bună parte din stres în fața situațiilor dificile. Mulțumesc, Dănuț Ungureanu!
Am intrat în departamentul politic unde am găsit o redacție condusă de un om de o energie ce îmi amintea de bateriile long life, pentru care nu a existat niciodată „nu se poate”. Plin de entuziasm, aprig, mă trimitea la vreun politician zgârcit la vorbe, spunându-mi nonșalant: „Lucia, nu mă interesează ce organ îți vinzi, dar vreau să te întorci cu un interviu”. Așa am reușit să scap de acele părți din mine care nu păreau să îmi fie de folos: timiditatea și lipsa de încredere în mine. După câteva confruntări cu Adrian Păunescu sau Vadim Tudor, știam intuitiv că, dacă suntem slabi, devenim scări pentru ceilalți. Mulțumesc, Francesco Gerardi!
Doi ani acreditată la Senatul României, în anii 1993-1994, am exersat toate emoțiile și am înțeles despre comunicare că nu este doar un privilegiu, ci și o povară. Cu cât un om era mai „sus”, cu atâta sufletul lui era mai tulburat. Uneori îmi era greu să gestionez atâta emoție, dar nu m-am lăsat niciodată descurajată.
Dincolo de articolul de presă pe care ne chinuiam să îl transmitem, contra cronometru, printr-un fax abuzat și obosit de zeci de publicații, acumulam ore de ascultare activă de frustrări, invidii, răfuieli absurde. Din fericire, ne axam doar pe textul care urma să zboare spre cititori, niciodată pe durerea din spate. Nici urmă de interpretare, de sentiment sau simpatie. Doar text, rezumat sec, pentru că orice opinie însemna atașamentul față de vreun partid sau politician.
În tot acest timp, sufletul meu de jurnalist tânăr acumula ore de inițiere în arta de a trăi după legile concurenței, a cuvântului pescuit din minutele epuizante de vorbire în neștire, nici vorbă să îți fugă mintea în altă parte. Erau suficiente câteva secunde să se strecoare o afirmație de divorț sau reuniune politică pe care, dacă le ratai, îți semnai propria condamnare ca jurnalist. Din fericire sau nu, neglijența și indiferența nu erau înscrise în codul meu genetic. Instinctiv, oricâte măști am purta, forțați de familie, societate, antrenamentul emoțiilor ne ajută să ne despovărăm de roboții care pândesc să ne saboteze stima de sine.
Ascunzând frica, ani la rând, și senzația că nu sunt suficientă, am descoperit că dacă nu purtăm noi masca cu oxigen, nu putem să-i facem fericiți pe cei din jurul nostru. Și când am simțit că plămânii mei nu mai fac față, am intrat, timid, într-un program de dezvoltare personală, organizat de NLP Mania (comunicare pusă cumva sub lupa științelor neurolingvistice). Aici, mi-am dat voie să îmi confirm ce am simțit mereu și anume că ne dezvoltăm și ne vindecăm prin conectare, că rănile care ne dor cel mai tare sunt provocate chiar de noi, că aproape întotdeauna suntem mai mult sau mai puțin competenți decât ne imaginăm și că subconștientul nostru este mai înțelept decât noi în aproape orice împrejurare.
Câte uși aș fi deschis cu această abordare? Cât de multe aș fi descoperit în interiorul meu acolo unde înveți să îți asculți intuiția și vocea interioară? Cum aș fi dat de pământ cu microbul perfecționistului sub care se ascunde mereu teama și o stimă de sine inexistentă? Cu câte aha-uri aș fi îmbogățit pe cititori? Cum m-aș fi încurajat să cresc? Și cât de mult mi-aș fi luat puterea înapoi pentru că m-aș fi comparat doar cu mine, cea de ieri?
Călătoria de evoluție și dezvoltare nu ar trebui să se sfârșească niciodată. Cu cât explorez, cu atât învăț să îmi deschid și alte perspective. Întrevăd galaxii în care universul emoțiilor să fie reprezentat de o constelație întreagă de bucurie, recunoștință, mândrie, seninătate, admirație, speranță, altruism, dorință și multă dragoste. Și pentru că nu se poate fără umbre, le las să vină pentru a învăța acceptarea, îmi dau voie să observ că uneori este bine să abandonez lupta, să fac un pas înapoi și, apoi, să mă las purtată de val.
Lucia Tocaci
(Revista UZP, nr. 35/2024)
