În luna octombrie, la Teatrul Național dinTimișoara a avut loc premiera spectacolului „De Bergerac. Fantasmele lui Cyrano”, în regia cunoscutului regizor italian Roberto Bacci. Dramaturgul italian Michele Santeramo este creatorul proiectului 𝑭𝑨𝑵𝑻𝑨𝑺𝑴𝑰, un proiect conceput în colaborare cu Pier Giorgio Cheli și Alessandro Brucioni. În fiecare „fantasmă dramaturgică”, un personaj celebru iese din întunericul scenei, își dezlipește masca de pe obraz și fiecare provoacă spectatorul la un dialog incitant, socratic, spectatorulul trăind iluzia unei relații directe, de la egal la egal, relație în care se simte dator să fie sincer nu doar cu interlocutorul, ci mai ales cu sine însuși. Pe scenă sosește un personaj din teatru sau din literatură cu har de psihanalist ce știe lucruri despre sufletul uman care nouă ne scapă sau care nu ne sunt clare. „Scrierea unui text care pleacă de la o lucrare deja preexistentă ridică întrebări profunde legate de opera originală.. Dacă aleg să scriu un Cyrano pornind de la Rostand este pentru că am curiozitatea de a descoperi prin scris cum ar reacționa acel personaj dacă ar fi pus într-o situație nouă, dacă ar trebui să se confrunte cu lumea așa cum o experimentez eu astăzi. Fantasmele despre care scriu au această caracteristică comună: provin din lucrări deja existente și și sunt –ele, da-marorii unor vieți și ai propriilor credințe pe care însă le pun în relație cu prezentuul.”( Michele Santeramo, interviu luat de Codruța Popov și publicat în nr.28/2024, Revista Teatrului Național din Timișoara).
Se modifică spațiul teatral prin cobărârea actorilor în sală, indirect spectatorii sunt incluși în spațiul de joc, actul teatral devenind un mijloc de comunicare între sală și scenă. Teatrul incită la introspecție psihologică, noi atingem cu sfială necunoscutele eului nostru. Asistăm într-un timp relativ scurt la un spectacol dens, profund intelectual sub aparența unui ludic lejer, matematic, rostit impecabil, un spectacol elogiu teatrului scris și conceptualizat de Luigi Pirandello, dar care își croiește cutezător propria viață. În traducerea Mariei Rotar textul are o fațetă delicată, poetică și profund feminină, fără a exclude sarcasmul antiromantic croit în general în tipare masculine. Cuvintele despică aerul, ideile capătă rezonanță materială. „Viața este un flux continuu pe care încercăm să-l oprim, să-l fixăm în forme stabile și determinate, în interiorul și în afara noastră”, scrie Pirandello în eseul „Umor”.
În teatrul lui Pirandello, nu drama face personajele, ci personajele fac drama, în teatrul lui Santeramo spectatorii devin personaje mute, lipsa replicilor complinindu-se cu o participare afectivă și cognitivă care se simte în aer ca o emanație a unui inconștient colectiv. Dacă cele șase personaje în căutarea unui autor doresc să fie formă, adică mai reale decât oamenii ce au parte de forme parțiale și provizorii, personajele lui Santeramo(tot șase, ce ciudat, ce bizar, ce coincidență!) sparg forma, coboară în viață, scena fiind locul unde linia dintre realitate si iluzie nu este tot timpul clară. Jocul dublu înte persoană și personaj se duce nu doar pe scenă, ci și în mintea fiecărui spectator captiv deja în cursa către adevăr, adevărul teatrului, adevărul vieții, adevărul din el însuși, cel mai greu de identificat și de recunoscut.
Spectacolul reunește pe scena Teatrului Național câțiva dintre actorii importanți ai Timișoarei – Matei Chioariu, Claudia Ieremia, Marin Lupanciuc, Romeo Ioan și Cristina König, cărora li se alătură cea mai nouă membră a trupei Naționalului, Cristina Rotaru Chiperi, masterandă a Facultății de Muzică și Teatru. „Pe lângă profesionalismul extraordinar, recunoscut de toți, al fiecăruia, ceea ce m-a uimit a fost să descoper în ei o disponibilitate absolută de a intra în joc, de a propune și de a-și folosi curiozitatea pentru a o pune la dispoziția procesului delucru.”( Michele Santeramo, interviu). Drumul bine învățat de la execuția tehnică la jocul fundmentat pe trăire autentică, îmbinarea planurile realitate-gând interior, textul-subtext, alăturarea spectatorilor ca posibili parteneri conduc la omogenitatea valorilor interpretării. Emoția este conținută în actor și în personaj deopotrivă, dar ținută în chingi, dozată gradat, nescăpând de monitorizarea atentă a lucidității
În teatrul lui Pirandello, nu drama face personajele, ci personajele fac drama, în teatrul lui Santeramo spectatorii devin personaje mute, lipsa replicilor complinindu-se cu o participare afectivă și cognitivă care se simte în aer ca o emanație a unui inconștient colectiv. Dacă cele șase personaje în căutarea unui autor doresc să fie formă, adică mai reale decât oamenii ce au parte de forme parțiale și provizorii, personajele lui Santeramo(tot șase, ce ciudat, ce bizar, ce coincidență!) sparg forma, coboară în viață, scena fiind locul unde linia dintre realitate si iluzie nu este tot timpul clară. Jocul dublu înte persoană și personaj se duce nu doar pe scenă, ci și în mintea fiecărui spectator captiv deja în cursa către adevăr, adevărul teatrului, adevărul vieții, adevărul din el însuși, cel mai greu de identificat și de recunoscut. Această dimensiune a introspecției, a integrării spectatorului în spectacol este și coordonata definitorie a viziunii regizorale ce poartă semnătura lui Roberto Bacci. Prietenia deja celebră între dramaturg și regizor face ca scriitura să pară un comentariu poetic și amplu al universului regizoral, iar relația dintre cei doi să se traducă scenic într-un produs care dovedește că textul clasic poate fi contemporan cu noi, renovându-și necontenit înțelesurile.
Alina Maer/UZPR, Filiala Prahova
