… aşa cum au bătut şi la ora 1 a zilei de marţi, 2 iulie 1504, vestind prin dangătul lor răscolitor trecerea la cele veşnice a Domnitorului Ştefan cel Mare şi aşa cum o fac statornic, de atunci încoace, într-o continuată evlavie şi închinăciune adusă acestuia, intrat definitiv în conştiinţa neamului românesc ca fiind cea mai mare şi legendară figură a istoriei Moldovei, prin înaltele sale trăsături de vajnic apărător al hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, dovedite cu prisosinţă în cei 47 de ani de domnie (1457-1504), durată care nu a mai fost egalată vreodată in toată istoria ţării noastre, ce rămâne, fără tăgadă, o adevărată, nepieritoare şi emblematică personalitate a istoriei Evului Mediu românesc şi nu numai.
Se împlinesc, iată, la 2 iulie 2022, 518 ani de nemurire a Marelui Ştefan!
Şi astăzi, ca şi până acum, după jumătate de mileniu şi încă aproape două decenii de atunci, tot mai strălucitoare şi mai glorioase ne rămân în percepţia noastră de contemporani, excepţionalele sale calităţi de om politic, strateg şi diplomat, de neînfricat luptător pentru apărarea integrităţii Moldovei şi de iniţiator pentru dezvoltarea şi înflorirea culturii; la acestea adăugându-se cu pregnanţă nestrămutata poziţie a sa de apărător al creştinătăţii şi al Europei împotriva turcilor şi a islamului. Ultima afirmaţie este întărită şi de scrisoarea de felicitare ce i-a fost adresată de Papa Sixtus al IV-lea, după glorioasa şi răsunătoarea sa victorie obţinută împotriva turcilor în lupta de la Podul Înalt (Vaslui – 1475), în condiţiile unei evidente inferiorităţi ale oştirii moldovene, numindu-l “Athieta Cristi” (atletul lui Cristos), cel care a stopat impresionant şi decisiv marşul triumfal al Imperiului Otoman spre centrul Europei – leagănul creştinătăţii.
Despre Ştefan cel Mare, atât cronicile vremii sale, cât şi cele ale vremurilor ce au urmat, cum şi scrierile istorice ce se continuă cu nedezminţit interes şi în zilele noastre, pomenesc cu luare aminte despre însemnătatea actelor de curajoasă şi înţeleaptă cârmuire a poporului şi a întregii Moldove de-a lungul îndelungatei sale domnii, consemnând percepţia definitivă a acestuia în tradiţia şi creaţia populară: „Ştefan Vodă, domn cel Mare / seamăn pe lume nu are / decît numai mândrul Soare!”
După cuviinţă, la ceasul praznicului împărătesc al pomenirii, să-i receptăm, dară, figura, aşa cum a fost ea încrustată în filele de Cronică de pana măiastră a lui Grigore Ureche: „Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”
Tot din Cronica Ţării Moldovei aflăm, luând izvor de mărturisire, despre nestrămutata lui împărtăşire şi slujire cu sfinţenie a credinţei ortodoxe a neamului moldovenesc, după cum „glăsuiesc”, nepieritoare, filele sale îngălbenite de vremea trecătoare. Astfel, după memorabila victorie asupra Imperiului Otoman, prin înfrângerea zdrobitoare a numeroasei armate turceşti de peste 120 mii de „spahii”, conduse de Suleiman Paşa, Ştefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine şi apă şi în toată ţara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie lui Dumnezeu şi numai Lui această laudă.”
A ajuns pe tronul Moldovei după ce l-a înfrânt, la 12 aprilie 1457, pe Petru Aron, răzbunându-se astfel pe cel care i-a ucis tatăl (Bogdan al II-lea) şi după ce, la 14 aprilie 1457, merge „ pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Adunarea în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și toată țara proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei.”
Cercetând scrierile şi studiile istorice despre domnia lui Ştefan cel Mare se poate rezuma că cei 47 de ani ai domniei sale îndelungate pe tronul Ţării Moldovei au asigurat pe plan intern: stabilitatea politică a ţării, întărirea apărării hotarelor Moldovei, ce se întindeau de la Carpaţii răsăriteni şi până la Nistru, împotriva popoarelor năvălitoare şi a celor cu pretenţii de expansiune, încurajarea comerţului prin instaurarea unei depline securităţi a drumurilor, ce i-a asigurat ţării şi domnitorului „cele de îndestulare a luptelor şi a construcţiilor” ridicate în toată ţara, iar, pe plan extern: statornicirea unor relaţii de comuniune cu ţările vecine: Valahia, Ungaria şi Polonia, împotriva puternicului pericol expansionist al Imperiului Otoman, îndeosebi după cucerirea Constantinopolului, la 1453.
De-a lungul acestora, Ştefan cel Mare, mereu în fruntea oastei ţării, a dus 36 de bătălii, din care a ieşit biruitor în 34 dintre ele, pierzând doar 2, (Chilia- 1462 şi Războieni – Valea Albă- 1476), dar şi la cele două înfrângeri Domnitorul a dovedit o aceeaşi evlavie: „a stat în voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său!”
Legenda ţesută în jurul vitejiei Măreţului Domnitor spune că acesta obişnuia după fiecare victorie „să aducă laudă Domnului prin înălţarea unui sfânt lăcaş de închinăciune”. Reală sau nu, cu siguranţă, cele mai multe dintre acestea au fost ridicate de Domnitor „întru pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire pentru anumite biruinţe.” Unele surse istorice menţionează că Ştefan cel Mare a ctitorit în toată domnia sa 44 de biserici şi mănăstiri, iar altele, că ar fi fost numai 40, dar, oricare ar fi fost, însemnătatea sfintelor lăcaşuri, ridicate de-a lungul şi de-a latul întregii Moldove, ba chiar şi peste hotarele ei (în Sfântul Munte Ahtos, în Ardeal şi Ţara Românească), nu dă doar expresia credinţei duhovniceşti a Domnitorului, ci şi pe cea strălucită a dezvoltării culturii, apreciată ca fiind o adevărată „epocă ştefaniană”. Chiar dacă astăzi doar 30 dintre aceste ctitorii ne mai sunt autentice mărturii ale acelei epoci, acestea înfăţişează cu dărnicie pelerinilor şi vizitatorilor adevărate giuvaeruri: “manuscrise de o rară frumuseţe, Tetraevanghele, Mine, Vieţile Sfinţilor, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu aur şi argint”, cu toate înmănunchind un inestimabil tezaur al culturii Moldovei din acele vremuri.
Ridicată între anii 1466 şi 1469, Mănăstirea Putna, cu hramul de închinăciune Adormirea Maicii Domnului, a constituit prima ctitorie a Domnitorului Ştefan cel Mare, păstrând şi astăzi la loc de cinste pisania sfinţirii sale: „Binecredinciosul domn a toată ţara Moldovei, Io, Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a zidit şi a făcut mănăstirea aceasta întru numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în timpul arhimandritului Ioasaf, în anul 6989 (1481).” Iubindu-şi nespus această primă închinăciune înălţată către Dumnezeu, n-avea să fie de mirare că peste timp Domnitorul Ştefan o va alege să-i fie „loc de îngropăcine şi odihnă veşnică.”
Rămânând în contextul ctitoriilor ştefaniene, să menţionăm, dară, spre luare la cunoştinţă, a ultimei dintre ele; aceasta fiind Mănăstirea Dobrovăţ, cu hramul de închinăciune Pogorârea Sfîntului Duh, nu departe de Iaşi, a cărei pisanie este una la fel de edificatoare: „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io, Ştefan voievod din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele Coborârii Sfântului Duh, care s-a început a se zidi în anul 7011 (1503), luna aprilie, ziua 27 şi s-a sfârşit in anul 7012 (1504), iar al domniei sale anul al patruzeci şi optulea curgător, luna….”
Întrevăzând importanţa unor localităţi privind dezvoltarea şi viitorul Moldovei, fără a fi avut în apropierea acestora vreo luptă de biruinţă, Ştefan cel Mare a ctitorit cu o aceeaşi evlavie şi în acestea lăcaşuri de închinăciune. De înaltă apreciere domnească s-a numărat şi oraşul Iaşi, unde Domnitorul a ridicat, între anii 1491, iunie şi 1492, 10 august, Biserica „Sfântul Nicolae” din imediata apropiere a Curţii Domneşti temporare de la Iaşi, sfânt lăcaş în care, începând cu a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1563- 1568), cel ce a mutat capitala Moldovei de la Suceava la Iaşi, au fost „unşi” toţi domnitorii Moldovei până la Alexandru Ioan Cuza, motiv pentru care ctitoria ştefaniană ieşeană a primit binemeritata denumire de Biserica „Sfîntul Nicolae Domnesc”.
Şi astăzi, odată cu efectuarea unor ample lucrări de restaurare de la sfârşitul sec.al XIX-lea, sfântul lăcaş, aflat acum în imediata apropiere a Palatului Culturii, construit între anii 1908- 1925 pe locul fostei Curţi Domneşti, Biserica “Sf. Nicolae Domnesc”, devenită după 1990 şi Biserică pentru Cultul Eroilor Neamului Românesc, se poate mândri cu minunata-i frescă votivă, poate una dintre cele mai frumoase, care-l înfăţişează expresiv pe Marele Voievod, însoţit de cele trei soţii ale sale şi de fiii lui, închinând cu smerenie cucernică Sfântului Nicolae chivotul ctitoriei sale. Desigur, la acea vreme (1492) dintre cele trei soţii nu mai era în viaţă, după cum se va vedea, decât ultima dintre ele, Maria Voichiţa.
Legat de viaţa familială a lui Ştefan cel Mare, în jurul căreia s-au ţesut multe controverse, este bine să amintim că în acea perioadă convulsionată a istoriei căsătoriile domneşti se făceau mai mult din raţiuni politice ale asigurării unei stabilităţi teritoriale şi mai puţin din sentimente de dragoste. Urmând aceeaşi reţetă a timpului”, în 1463, Domnul Moldovei se căsătoreşte cu Evdochia, fiica împăratului de la Kiev, alianţă care-i asigura garanţia hotarelor de răsărit ale Moldovei. După cinci ani de la moartea acesteia (1467), în 1472, s-a recăsătorit cu Maria de Mangop din Cneazatul Crimeii, care provenea din străvechea spiţă bizantină a paleologilor. Odată ce Crimeea a fost cucerită de tătari, această căsătorie nu mai prezenta interesul politic scontat, aşa că după numai un an, în 1473, Domnitorul aduce la Curte, în compania primei Doamne, pe soţia şi fiica lui Radu Vodă (cel Frumos); cu aceasta din urmă, Maria Voichiţa, căsătorindu-se, în 1478, după moartea prematură, din decembrie 1477, a Mariei de Mangop, mâhnită de acea companie.
Din cele trei căsătorii au rezultat opt copii, dintre care, ca o „cruce” a Voievodului, cinci au murit în timpul vieţii lui. După trecerea lui Ştefan cel Mare la cele veşnice i-a urmat la tron, după rânduiala domnească, singurul său fiu supravieţuitor, Bogdan al III-lea, provenit din cea de a treia căsătorie.
Diversele ipoteze cu privire la numeroşi copii nelegitimi ai Voievodului proveniţi din afara căsătoriilor sale, în urma unor cercetări minuţioase ale
izvoarelor istorice, au fost demolate pe rând cu argumente imbatabile. Totuşi, potrivit cronicilor cercetate amănunţit, s-a admis în mod cert existenţa unui singur „copil din flori”, ca urmare a unei „legături aventuroase cu o ţâitoare din familia Rareş din Târgul Hârlăului”, recunoscut de însuşi Ştefan. Acesta a fost Petru Rareş, cel care a ajuns şi el pe tronul Moldovei (1527-38) (1541-46), confirmând şi continuând strădania întru rugăciune şi smerenie faţă de Dumnezeu a viteazului său tată, după cum consemnează cronicile, dovedind şi el sârg de ctitor de biserici, iubitor al sfintelor lăcaşuri, al culturii şi credinţei neamului, ridicând în vremea domniei sale sfintele mănăstiri, Probota, Moldoviţa, Humor, Rarău şi Râşca.
Obosit şi suferind de peste 40 de ani din pricina unei răni la picior, căpătată într-o luptă biruitoare, ce a dus chiar la „amputarea acestuia”, la 2 iulie 1504, marţi, la ora 1 dimineaţa, Ştefan cel Mare părăseşte această lume şi se înalţă spre Împăraţia Cerurilor şi a Veşniciei, lăsând în urmă jalea imensă a unui întreg popor ce l-a iubit cu toată ardoarea, după cum o descrie cronicarul Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei: „iară pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atîta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zicu Sveti Ştefan Vodă!”. După moartea sa, în semn de aleasă preţuire, figura Domnitorului Ştefan cel Mare, încrustată luminos şi definitiv în conştiinţa întregului neam românesc, a reprezentat o temă de maximă importanţă, atât pentru istoriografia, cât şi pentru mitologia românească.
În şir nesfârşit, din generaţie în generaţie, Ştefan a fost mereu slăvit ca: „cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt”; numele său glorios, fiind nu numai al Moldovei, ci şi a întregului Neam românesc, a însufleţit necontenit strădaniile de gând, faptă şi simţire românească în momentele de răscruce ale istoriei naţionale, a unit românii de pretutindeni la mormântul său de veci prin serbările naţionale de la Putna, amintind revelator pe cea de la 1871, iniţiată şi însufleţită de tânărul poet Mihai Eminescu, cum şi pe cea grandioasă, din 1904, la marcarea celor 400 de ani scurşi de la trecerea la cele Veşnice a Marelui Ştefan, a inspirat generos literatura, folclorul şi arta spre a da urmaşilor o pildă de vitejie şi demnitate, un adevărat model viabil şi capabil să ne recâştige încrederea în forţele noastre şi în credinţa neamului, pentru a ne păstra identitatea naţională şi pentru a riposta la orice ameninţare dinăuntru şi dinafară.
Invocată semnificativ de Mihai Eminescu în memorabila sa Doină, creată special de poet pentru ceremonia fastuoasă a inaugurării statuii ecvestre a Voievodului, la 5 iunie 1883, în faţa fostei Curţi Domneşti de la Iaşi, devenit Palatul ocârmuirii, figura Marelui Ştefan părea a fi singura izbăvire a situaţiei grele a României de atunci:
Ştefane, Măria Ta, Tu te scoală din mormânt
Tu la Putna nu mai sta, Să te-aud din corn sunând
Lasă-arhimandritului Şi Moldova adunând.
Toată grija schitului, De-ai suna din corn odată
Lasă grija sfinţilor Ai s-aduni Moldova toată,
În seama părinţilor De-ai suna de două ori
Clopotele să le tragă Îţi sar codrii-n ajutor,
Ziua-ntreagă, De-ai suna şi-a treia oară
Noaptea-ntreagă, Toţi duşmanii or să piară
Poate s-o-ndura Dumnezeu Din hotară în hotară!
Ca să-ţi mântui neamul tău.
De asemenea, finalul apoteozant al memorabilei piese „Apus de soare” a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, ce cuprinde declamaţia de înaltă simţire a lui Ştefan cel Mare: „Moldova nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri!”, va însufleţi întotdeauna cu mare putere iubirea oricărui român pentru pământul sfânt al ţării sale.
Despre Domnul Ştefan au scris şi alţi scriitori de frunte ai literaturii române, între care: Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Gh.Asachi, Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Ştefan Oct. Iosif, Octavian Goga, Nicolae Gane, Eusebiu Camilar, Ioan Alexandru. Toate creaţiile artistice, toate baladele şi legendele populare, toate scrierile şi cercetările istorice ce s-au scris şi se mai scriu cu acelaşi interes şi asiduitate despre Ştefan cel Mare aduc, mereu şi mereu şi an de an, noi şi preţioase dovezi edificatoare pentru întregirea figurii Celui mai Mare Român al Neamului românesc, aşa cum a fost el apreciat la finalul concursului naţional al TVR, cu acelaşi nume, din 2006.
În ceea ce priveşte canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, aceasta a venit cam târziu, în 1992, la aproape 490 de ani de la moartea sa, deşi numeroase mărturii ale trecutelor vremi frământate au subliniat sfinţenia Voievodului Ştefan, între care se menţionează grăitor: Cronica germană, cronica lituaniană, cronica franceză, bula Papei Sixt al IV-lea, cronica poloneză, din care extragem aprecierea arhidiaconului catolic Maciej Staryjewski, făcută cu prilejul vizitei sale în Moldova, la 1575: „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca un sfânt”, cronica în piatră a Bătăliei de la Războieni ş.a., iar poporul întreg îl cinstea ca pe un sfânt încă de la trecerea sa la cele veşnice, fără a simţi nevoia oficializării acestei percepţii. Dar, pe măsura trecerii veacurilor de la moartea Marelui Ştefan, se accentua vizibil necesitatea recunoaşterii şi a sfinţeniei Sale.
La dreapta judecată făcută de către Sinodul BOR privind canonizarea Domnitorului Ştefan au fost îndelung cumpănite faptele sale glorioase şi cucernice, cum şi păcatele sale omeneşti pentru care s-a căit de atâtea ori în faţa lui Dumnezeu. Verdictul acestei judecăţi duhovniceşti a lui Ştefan cel Mare nu putea să fie decât cel ce era unul previzibil şi care venea binecuvântat şi strălucitor din vâltoarea veacurilor de cinstire aduse neîncetat Domnitorului. Astfel, la 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în rândul sfinţilor săi sub denumirea de Ştefan cel Mare şi Sfânt, ce se prăznuieşte de atunci în calendarul ortodox la fiecare 2 iulie – dată la care acesta a trecut în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.
Dovezile grăitoare ale sfinţeniei Sale le găsim în viaţa şi faptele viteazului Voievod, în nepreţuitul tezaur pe care acesta l-a lăsat creştinătăţii, ca rezultat direct al iubirii şi jertfirii pentru neam şi ţară, al smereniei cu care Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a îndreptat mereu spre Dumnezeu, iar poporul l-a răsplătit prin cinstire şi evlavie. Poate că de aceea pe pergamentul icoanei Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt, care te întâmpină cu binecuvântare la intrarea în Mănăstirea Putna, stau înscrise cuvintele – testament pentru urmaşi: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre.”
Sâmbătă, 2 iulie 2022, în chiar ziua prăznuirii celor 518 ani ai nemuririi Voievodului, clopotele Mănăstirii Putna, ale mănăstirilor ştefaniene, cât şi ale tuturor bisericilor ortodoxe româneşti, vor bate iarăşi şi iarăşi în dangătul lor răscolitor întru pomenirea Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cuprinşi de înfiorarea înălţătoare în spirit a momentului, vom desluşi lesne în auz versurile închinate de Octavian Goga:
Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrân De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă,
Tu, Ştefane, sfânt voievoade, Spun toate poveştile slovei,
Ce-ai scris strălucirea norodului tău Să nu se-nfioare de numele tău
Cu sânge duşman de noroade. Nu-i frunză în codrii Moldovei…
Poate că astăzi, mai mult ca oricând, lumina nestinsă a candelei de la mormântul Marelui şi Sfântului Voievod Ştefan, aflat la Mănăstirea Putna, trebuie să ne unească, să ne întărească şi să ne călăuzească pe toţi românii întru acelaşi crez nestrămutat al iubirii de ţară şi neam.
Mihai Caba
