Contele Antoine de Rivarol, scriitor impus în perioada Revoluției Franceze, susținea că „Memoria stă totdeauna la ordinele inimii”, adică elementele afective dirijează procesele complexe ale memoriei. Citind recenta carte de memorii a Titinei Nica Țene, Drumul spre suflet, se observă felul în care rememorarea este subordonată iubirii – iubirea de Dumnezeu, iubirea față de familia în care s-a născut și față de cea pe care și-a constituit-o, dar mai cu seamă iubirea pentru sufletul-pereche, Florin. Din acest motiv, consider că ar fi fost mai potrivit titlul Două suflete într-unul; exceptând perioada copilăriei și a anilor adolescenței (perioada căutării de sine), autoarea nu se surprinde în memorii ca individualitate, ci doar ca parte a întregului reprezentant de cuplul marital. Cu o excelentă prefață semnată de inimoasa târgmureșeană Mariana Cristescu, cartea apărută la Editura Nico, păstorită de Nicolae Băciuț, se încheie cu un album de suflet ce prezintă protagoniștii alături de colegi, prieteni, colaboratori în instantanee definind o existență ardentă dusă pe altarul culturii.
După Viața ca o punte (apărută în 2010 la Editura Dacia XXI), Titina Nica Țene reia în Drumul spre suflet demersul scrierii memoriilor, de această dată mai aprofundat, detaliind, accentuând sentimentele, senzațiile, trăirile ce i-au locuit sufletul în diferite momente cruciale ale existenței.
Născută într-o familie modestă din Ușurei, comuna Șușani (Vâlcea), al patrulea din cei șapte copii, Titina a vădit încă din clipa ivirii pe lume că va avea un destin aparte. Deși cu o aură întunecată în jurul său (s-a născut „moartă”, a fost un copil „de nevoie”, mic, slab, negricios), asupra ei s-a revărsat lumina divinității, sporită de lumina din interior: fericită să descopere frunzele și florile, Beica și broaștele, razele soarelui și puzderia de stele de pe boltă, a știut să se bucure mereu de viață, ignorând lipsurile și necazurile. Existența familiei Nica era una precară: din doi în doi ani, în casa funcționarului de la primărie se năștea câte un copil care trebuia hrănit și îmbrăcat. Pe deasupra, cooperativizarea agriculturii i-a lăsat fără animale în bătătură, iar apoi își pierd casa într-un tragic incendiu. Astfel, singura zestre pe care mama analfabetă și tatăl filosof o pot da copiilor lor sunt sfaturile înțelepte și îndemnul de a-și găsi calea călăuziți de lumina cărții. Dărâmat de necazuri, tatăl se lasă pradă viciilor, astfel că se va stinge prematur, soția supraviețuindu-i trei decenii. Însă vor avea amândoi prilejul de a-și vedea fiii și fiicele reușind în viață, construindu-și case și cariere frumoase.
Visătoare, Titina nu a știut ce își dorește, până în clipa când l-a cunoscut pe acela care îi va deveni soț. A fost înscrisă la o școală horticolă de către tată nu pentru că ea ar fi dorit asta, ci fiindcă părintele ei, intuind că nu ar face fizic față unei existențe de agricultoare cooperatiste, a convins-o să învețe carte; a acceptat să devină învățătoare în Țara Oașului, fiindcă acolo era director de școală cel mai mare dintre frații ei, iar lui i s-a părut că această carieră i s-ar potrivi tinerei copilăroase.
După ce l-a cunoscut pe idealistul și ambițiosul Florin (admirat anterior la o întrunire culturală), universul ei se schimbă, înțelegând că poezia poate ține de foame. Iar tânărul îi va dovedi acest lucru: student bursier la Baia Mare, trece la cursurile fără frecvență pentru a se angaja ca profesor la țară, ca să-i fie alături. În scurt timp, cei doi își unesc destinele, realizând că, așa cum spunea Moliere, „a trăi fără a iubi nu este propriu-zis a trăi” și că doar dragostea le va aduce împlinirea.
Evident că această clipa a maximei fericirii, căsătoria, este urmată de temeri, durere, deznădejde: proaspătul soț, deși îndrăgostit peste limitele rațiunii, nu are curajul de a le vorbi părinților despre intențiile sale; aceștia, membri ai elitei Drăgășaniului, suferă că unicul lor fiu a ales o fată săracă, fără studii și despre care se îndoiau că va fi în stare să le dăruiască nepoți. În plus, în inimile lor, aveau tendința de a o compara cu fiica lor, căreia nicio altă femeie nu-i era pe măsură. Ascultând sfatul înțelept al unei profesoare de-a ei, tânăra doamnă Țene acceptă să locuiască în casa socrilor fără a crâcni înaintea lor, indiferent cum și-ar manifesta nemulțumirile la adresa ei.
De cele mai multe ori, cuplurile își aleg drumul în viață, în funcție de aspirații, în funcție de puterea de a lupta clipă de clipă, dar și în funcție de rezistența lor ca pereche înaintea greutăților. Însă se întâmplă și ca destinul însuși să le traseze calea oamenilor ce au ales să parcurgă drumul împreună. Astfel, la scurt timp după ce familia tânără obține o locuință proprie în Drăgășani, ei își dau seama că, după demolarea casei bătrânilor, singura lor șansă este aceea de a se muta în capitala Ardealului, unde să cumpere un apartament destul de încăpător pentru toți. Deși au deja doi copii, pe Floricel și pe Ionuț, Titina și Florin hotărăsc ca bătrânii să locuiască împreună cu ei și, astfel, ajung să împartă cu aceștia micuțul lor apartament, cumpărat cu mari sacrificii. Vor conviețui cu părinții lui Florin (în unele perioade, chiar patru generații sub același acoperiș, fiindcă acolo și-au dus soțiile cei doi fii ai lor, acolo li s-au născut nepoții) în cele patru camere din cartierul Mănăștur, din apropierea pădurii, până la dispariția acestora. N-a fost ușor; pe de o parte, fiindcă bătrânii nu și-au apreciat niciodată nora la adevărata valoare, pe de alta, fiindcă România traversa vremurile tulburi ale comunismului apăsător, ce strivea ființa și chircea sufletele. Shakespeare afirma că „Iubirea, chiar când ne împovărează, ne mulțumește, fiindcă e iubire”, iar cei purtând numele Țene au demonstrat cu prisosință că lucrurile stau exact așa, deoarece, în pofida divergențelor, între generații exista respect și dragoste (ascunsă, uneori, înapoia reproșurilor și a tăcerilor autoimpuse).
În ciuda nenumăratelor piedici ce li s-au pus în cale, familia Al. Florin și Titina Țene iese mereu învingătoare. Fie că a fost vorba de anchetele Securității și hărțuirea de către Miliție, de pierderea locului de muncă, de trădările colegilor și ale prietenilor, privind cu credință spre Dumnezeu și stând mereu alături, au reușit să ducă o existență frumoasă. Dragostea necondiționată i-a ridicat pe cei doi soți deasupra măruntelor mizerii ale cotidianului. Bogați spiritual, binecuvântați cu numeroase haruri de Sus, și-au văzut copiii crescând, iar acum fericirea le vine mai cu seamă din partea celor doi nepoți, Paul și Darius, și din partea celor două nepoțele, Catinca și Anastasia.
În Memoriile sale, Titina Nica Țene nu încearcă să pozeze în altcineva: își povestește viața fără ipocrizie, vorbind de bune și de rele, cântându-și bucuriile, plângându-și suferințele (care au venit dinspre membri ai familiei extinse, dinspre colegii de breaslă sau de muncă). Dar mai cu seamă autoarea vorbește despre fericire. Fericirea în doi, fericirea de a trăi și de a crea alături de sufletul-pereche, încurajându-se reciproc, sprijinindu-se reciproc, iubindu-se în fiecare clipă.
Stendhal era de părere că „Iubirea este singura pasiune care se plătește cu o monedă fabricată de ea însăși”. Titina a iubit nețărmurit și i s-a răspuns cu aceeași iubire. Iar ziua de azi, asemeni celei de ieri și celei de mâine, stă sub semnul dragostei imense.
Peste puțină vreme, cuplul Titina – Al. Florin Țene va sărbători nunta de aur, iar autoarea își va aniversa frumoasa vârstă de 70 de ani. Drumul spre suflet (Memorii) este poetica dare de seamă asupra unei frumoase existențe. A unei existențe în doi, în care cele două suflete s-au contopit într-unul singur.
Voichița Pălăcean-Vereș
