După trecerea lui Ismail Kadare la cele veșnice, scriitorul Thanas Medi a devenit cel mai popular, premiat și iubit scriitor din Albania. Interesant pentru noi românii este faptul că Thanas Medi este aromân născut în Saranda albaneză și scrie romane pe teme valahe. Uniunea Scriitorilor din Albania l-a premiat de mai multe ori pentru scrierile sale și-l apreciază pentru narațiunile legate de trecutul valahilor, dovedind o deschidere față de această populație „tainică” care locuiește milenar în munții albanezi. Romanul ”Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” este deschis de două motto-uri sugestive și profetice în același timp: „Niciun popor nu trebuie lăsat să piară” scris de Ismail Kadare și o dedicație „Vlahilor, ca o ultimă suflare” scrisă de autor. Autorul născut în 1958 în Albania, trăiește din 1993 la Atena, reîntorcându-se în Albania doar pentru a scrie sau a participa la evenimente literare. Romanul „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” se citește pe nerăsuflate și-ți merge direct la inimă, iar stilul frust al autorului aduce aminte de romanul lui Dinu Săraru – „Niște țărani” sau de „Setea” lui Titus Popovici, dar și de problematica romanelor cu teme rurale ale lui DR Popescu sau de „Iarna bărbaților” a lui Ștefan Bănulescu, cu acel magic precreștin. În 2013, Thanas Medi publica romanul „Fjala e fundit e Socrat Bubes” (Ultimul cuvant al lui Socrat Buba), roman care îi aduce marele premiu pentru literatură, fiind desemnat cel mai bun roman al anului 2013 si care i-a fost acordat de către Ministerul Culturii al Albaniei. Thanas Medi scrie teluric, cu un stil robust și viguros, aproape pictorial, care se rostogolește în sufletul cititorului ca o piatră de moare măcinând totul în cale. Acest roman dedicat vlahilor munteni, trăitori pe Pământul Brun, aproape de Lunca Împăcării, de pe Plaiul Bufniței, lângă muntele Dobra, fascinează cititorul cu renașterea unei lumi ancestrale la granița dintre tradiție și numinosul magic. Traducerea din albaneză realizată cu acribie și imaginație aproape lirică de Oana Glasu te introduce în lumea unui roman parcă scris direct în limba română. Traducătoarea surprinde cu talent poezia spațiului dintre mitic și real, exorcizat cu entuziasm de autor privind pe valahi. Din „Cuvânt pentru cititori”, semnat de autor, aflăm că Thanas Medi e aromân: „de acolo sunt eu, rădăcinile, originea, conștiința, rasa mea, oamenii mei, sângele meu.” Trebuie să recunosc că la lecturarea ultimei propoziții din roman, când Socrat Buba își strigă numele iubirii în fața plutonului de execuție comunist: Caterina, mi-au dat lacrimile.Romanul este o frescă de tip caleidoscopic a vieții valahilor din satul colibelor de pe Plaiul Bufniței lângă muntele Gorița Mare în perioada instaurării comunismului și încercării autorităților bolșevice ca să-i fixeze în localități noi cu case de piatră pe acești ciobani nomazi care practicau de peste o mie de ani transhumanța. Autorul surprinde pe mai multe planuri viața ciobanilor valahi, acești oameni ai munților vecini cu imigranții „labii” pe pământurile lor și cu mocanii albanezi de pe vârful Goriței. Viața acestor comunități se petrecea în armonie, dar fără să se amestece. Vlahii țineau la tradițiile lor multiculturale și logodnele se făceau doar între ei pentru a nu dispărea neamul acesta misterios ale căror rădăcini nu se știau de unde provin. Albanezii ca să-i jignească îi făceau „nomazi venetici”, dar „labii” musulmani, acești oaspeți pe pășunile valahe îi numeau nomazi localnici, care de când se știe au trăit pe aceste meleaguri. Brigadierii comuniști au încercat să-i comunizeze cu forța pe valahi, dar fără să reușească. Romanul surprinde istoria unei tradiții – o logodnă din leagăn, așa cum se fac la popoarele cu o istorie ancestrală. Famila Culeba aveau o fată, Caterina, care a făcut boala specifică valahilor „bunda”, care, deși arsă cu vătraiul la picioare și încinsă în pături de lână ca să transpire, conform medicinii tradiționale, nu s-a vindecat. Tradiția mai spunea că trebuie fata să fie pusă la o răscruce de drumuri și cine o va găsi acela îi va da suflu vieții muribundei Caterina. Parașchevia Culeba a păstrat tradiția și a plasat fata în mijlocul drumului, fiind găsită de soția lui Ieras Buba, neam de valahi mândri și drepți. Aceasta o ia în brațe și fata își revine miraculos și vrea să mănânce. Conform tradiției multiseculare cele două familii pun la cale „logodna din fașă” între Cateriana și Socrat, fiul familie Buba, urmând ca la vârsta adolescenței să se căsătorească.
Sunt antologice portretele celor două bătrâne, bunici și prietene, Parașchevia Coleba și Arhonda Buba, care pun la cale logodna din fașă, iar autorul descrie ținutul vlahilor ca un pictorial. Thanas Medi surprinde cu o delicatețe impresionantă trăirile lui Socrat Buba de-a lungul anilor, în creștere, care trebuia să treacă râul ce despărțea ținutul colibelor, spre familia Culeba, ca să-și vadă fata sortită de părinți. Această poveste misterioasă despre logodnele din leagăn surprinde întreaga viață de tradiții ancestrale ale acestor oameni ai munților, inclusiv al lui Kërpi, un „lab” care la al treilea copil, după ce doi i-au murit înainte, îi dă numele unui vlah, Dimitraki, ca să nu mai moară, pentru că vlahii, în ciuda vicisitudinilor istoriei, ei sunt nemuritori. Tinerii cresc. Socrat Buba devine după efectuarea școli de zootehnie de la Tirana un director agricol respectat de comuniștii provinciei, iar Dimitraki Kërpi ajunge un brigadier al satului de la „porumbare” care se îndrăgostește de adolescenta Caterina, cea mai frumoasă valahă de pe Plaiul Bufniței. Romanul surprinde trăirile tinerei care dorește să rupă „logodna din leagăn” pentru dragostea față de un străin, Dimitraki, care îi exprima dragostea prin scrisori focoase și priviri de foc. Romanul surprinde tragedia intrării valahilor în modernitatea totalitară a comunismului, dar și încercarea unei tinere valahe de a rupe tradiția ancestrală a logodnei de leagăn. Caterina era cuprinsă între tradiția milenară și modernitatea dansului pe ritm de fox, care permitea apropierea de străini la serile dansante. Narațiunea se învârte în jurul tradițiile și cântecele valahilor. Socrat Buba cânta vechi cântece despre „ochiul înșelător” la care plângeau toți vlahii. „Cântecul e pâinea poporului, iar poporul e patria cântecului” (p.261) și atunci, cum altfel se poate rezolva o rivalitate decât prin cântec? Asumându-mi în totalitate mentalitatea și simțirea vlahă, am auzit și eu sunetul fluierului, atât de duios și de melodios încât „nu mai trebuia să-ți cumperi medicamente ca să te vindeci de gâlci” (p.225). Scriitorul Stelian Țurlea, într-o recenzie, se referă la scriitură ca la „un roman formidabil despre o națiune pe care nu o prea menționează nimeni – vlahii. Asupriți sau mai degrabă marginalizați de toți din jur din motive evident politice și istorice. La un moment dat, cineva propune să aibă și ei un stand al vlahilor într-un muzeu sătesc, însă primarul se opune vehement, preferând cuvântul „venetici”. Ce rele ar urma din folosirea cuvântului „vlahi”? Explicația mi se pare a fi cheia romanului: „Cea mai mare este trezirea acestui popor din somnul său de națiune adormită. Vlahii sunt un popor adormit, iar ca să îi menționezi în mod public, cum ar fi în standurile unui muzeu, ar fi ca și cum i-ai trezi din somn cu mâinile tale. și să-i determini să creadă ei înșiși că sunt diferiți față de ceilalți. Orice rău se produce de la trezirea conștiinței. Menționarea numelui vlahi va trezi în ei emblema de națiune, ceea ce și sunt, iar de aici încolo vor cere și mai mult…Un roman cu de toate: univers pastoral uimitor, peisaje care taie respirația, oameni (vlahii) închiși în sine și văzuți de alții ca „cetățeni de mâna a doua”, care trăiesc în colibe vremelnice și au obiceiuri străvechi, leacuri uitate și cântece veșnice, căsătorii excluse cu cineva din afara comunității, oameni care, în majoritate, n-au nicio idee despre scris și citit, stereotipuri negative și, firește iubiri și trădări. De obicei, vlahii se simțeau ca în buricul pământului. (Stelian Țurlea – Lecturi de weekend: Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba, https://www.amosnews.ro/lecturi-de-weekend-ultimul-cuvant-al-lui-socrat-buba).
Învățătorul satului Riza Kërpi, își face o obsesie din a afla istoria valahilor, pe care o descoperă din cartea unui bătrân anticar intitulată „Marea taină”. Da. Istoria valahilor din Balcani este o taină. Ce sunt ei? Traci, iliri, geto-daci, albanezi, români sau greci? Valahii sunt autohtoni, de fapt conform autorului cărții și „sângele latin al Balcanilor”. Taina trecutului lor este o paradigmă a romanului, un laitmotiv al autorului. Riza Kërpi se zbate să afle tot ce se poate despre neamul vlahilor, să le culeagă cântecele, să le descrie obiceiurile, să le identifice tradițiile și mai ales să le descopere istoria interzisă. Intențiile sale vor fi doar parțial încununate cu succes din cauza unei tăceri strategice a comunității majoritare în privința unui neam latin împrăștiat prin Balcani, dar și cu complicitatea subversivă a regimului albanez. Totuși, descoperă faptul că Moscopole a fost capitala unui neam răzlețit, parte conservat de munți, parte asimilat de autohtoni. Moscopole era capitala de taină a valahilor din Balcani. Poziția cea mai tranșantă față de vlahi, „marii dezrădăcinați ai Balcanilor“, o exprimă primarul din Gorița Mare, Stefan Mushka, (pseudo-erou de război, cu o schijă de grenadă înfiptă în craniu, ins patibular, dogmatic, șovin, modelul comunistului inept): „Vlahii sunt un popor adormit, iar ca să îi menționezi în mod public, cum ar fi în standurile unui muzeu, ar fi ca și cum i-ai trezi din somn cu mâinile tale/…/. Orice rău se produce de la trezirea conștiinței. Valahii din Bufnița vorbeau cu morții și astfel își aflau trecutul, cum de exemplu un comunist local Vasil Plasari a murit ucis de albine ascuns după un stup, nu în lupta partizanilor comuniști într-o luptă ideologic inventată de regim. Localitatea nouă cu acest nume de comunist ce a murit rușinos nu în luptă a stârnit hazul localnicilor, dar și ura autorităților lui Enver Hogea, ce dorea dispariția acestui neam străvechi care refuza marxismul. Nebunul satului, Lefta se considera Președintele Republicii Valahe, care la petreceri striga „Trăiască Valahia independentă” spre amuzamentul localnicilor și spre disperarea comunității albaneze. Valahii erau „mulțimea” mereu în mișcare, de aceea aveau colibe din stuf și nu case de piatră, pentru că satul presupunea imobilismul, iar vlahii erau cărăușii Balcanilor. Thanas Medi reușește să surprindă astfel o întreagă frescă etno-sociologică și folclorică a unui popor care se încăpățâneze să rămână izolat în originaritatea sa, ca o formă de supraviețuire. O recenzie a Stelianei Duliu-Bajdechi surprinde destrămarea tradiției prin invaziunea modernității: „Dincolo de povestea captivantă a relației dintre Socrat și Caterina sau povestea vieții pastorale a vlahilor ce s-au trezit captivi într-o lume ce le-a confiscat nu numai averile (turmele lor au devenit proprietate colectivă, plaiurile lor au fost ocupate) ci și identitatea. Dar, în rândurile următoare, voi vorbi doar despre cei doi eroi ai poveștii: Socrat și Caterina. Pentru mine, acest roman nu e o poveste de dragoste, pentru ca asta implică reciprocitate, ci este povestea tragică a iubirii unui bărbat pentru o femeie care îi este sortită. Și totul ar fi trebuit să fie atât de simplu… Numai că viața este altfel… Această legătură stabilită de alții este o suferință continuă pentru eroul care dă titlul romanului, cu rare și intense momente de bucurie pentru el, atunci când o poate privi pe cea care i-a fost hărăzită prin cutume care se pierd in negura timpului. Socrat o iubește pe Caterina, dar modul în care a fost crescut îl împiedică să-i mărturisească asta, căci ar fi un sacrilegiu. Copil fiind, și mai târziu, ca tânăr în putere, cu o carieră promițătoare, nici măcar nu poate să-i rostească numele. În neamul din care se trage, al rămănilor, al vlahilor de munte cum spune autorul, dragostea are alte coordonate. Si e greu sa vorbești despre asta. Caterina este o rebelă, total opusă personajelor feminine în vârstă, exponente ale armâncelor de altădată. În Albania anilor ‘60 ea își caută noua identitate modernă și o găsește acolo unde ne-am aștepta mai puțin. Dintre toate modernismele, cel mai important i se pare exprimarea sentimentelor. Acel „te iubesc”, scris de un străin de neam și religie o obsedează pe parcursul romanului și devine suprema rupere de trecut. (Dacă stau să mă gândesc, echivalentul în armânește al formulei nu prea există… „Ti voiu” este insuficient…. Iar o femeie modernă așteaptă altceva de la partener..) Numai că modernismul trebuie să vină de la străini, nu de la cei de același neam.” (DRUMURI SPRE IZVOR – Căliuri câtrâ șoput cu Thanasi Medi, Steliana Duliu-Bajdechi, https://www.librariaeikon.ro/beletristica-critica/862-ultimul-cuvant-al-lui-socrat-buba.html).
Erau vremuri în care comuniștii organizau bande de tineri, care ardeau icoanele în adevărate campanii de ateism feroce inspirate de Tirana. Se dădeau foc la bisericile ortodoxe valahe iar preoții erau alungați sau arestați de duba „gri” comuniștilor, numită de valahi „barza”. Interesant că musulmanii erau comuniști, de aceea și fervoarea lor iconoclastică poate fi explicată. „Timpul nu a mai avut răbdare” cu valahii și cu Socrat Buba. În preajma nunții pusă la cale de familiile Coleba și Buba, tânărul Dimitraki o fură pe mireasa Caterina, după ce o violase. Aceasta, în frumosul costum tradițional de mireasă, fuge la Dimitraki Kërpi, acel „lab” cu nume de valah. Socrate și cele două familii rușinate dau foc la casele labilor. Comuniștii îl arestează pe Socrat Buba, dar nu că a dat foc la case, ci pentru că ar fi fost împotriva comunismului și a conspirat cu un partizan anticomunist. A fost dus și închis în cea mai dură și îndepărtată închisoare comunistă. Gardienii au crezut că încăpățânarea lui Buba de a nu vorbi era o sfidare la adresa autorităților; în realitate Socrat Buba suferea cumplit din dragoste pentru Caterina și pentru rușinea prin care a trecut odată cu încălcarea tradiției logodnei din leagăn. De supărare „viermii îi mâncau gâtul” și nu putea vorbi. Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba a fost numele Caterina, după un an de torturi, în fața plutonului de execuție. „Agățat de ultimul asfințit”, țipă „cu glas sfâșietor” numele femeii iubite, neîmblânzita Caterina Coleba, care fugise în ziua nunții la albanezul din Gorița, Dumitraki. Era ultima suflare din disperare în fața dragostei și a tradiției pierdute. Romanul lui Thanas Medi este o capodoperă dedicată acestui popor tainic, căruia i se spune valah de către vecini, iar ei își spun sieși de fiecare data și dintotdeauna „rămâni” sau „râmâni”. Romanul este o pagină literară excepțională despre viața, originea și istoria unui popor care nu moare, în ciuda vicisitudinilor istoriei. „De unde venim, cine suntem și care este viitorul nostru” sunt câteva întrebări peremptorii a unui popor care privește lumea ca o etnogeneză sub cerul liber al libertății din Munții Balcanilor. Romanul pe alocuri este o poezie în proză, un palimpsest dedicat arhetipului unui popor mândru și dârz, cu valori morale și tradiții inexpugnabile. Romanul reprezintă și un mesaj-testament despre un popor care nu trebuie să moară, niciodată. De aceea, la valahi, trădarea tradiției înseamnă moartea poporului. Caterina a ales prin ruperea logodnei tradiționale și acceptarea alegerii iubirii „moderne” față de un străin să condamne nu numai pe Socrat Buba la moarte, ci chiar și pe poporul ei. Fără legăturile tainice ale tradiției, valahii ar dispărea din istorie. Thanas Medi a înțeles aceasta prin scrierea romanului „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”. Iubirea care trădează tradiția ucide…
Ionuț Țene / UZPR
