Cu cât ne apropiem mai mult, tot mai mult de luna decembrie 2018, cu atât gândul ni se-ndreaptă spre toţi aceia care au pus o pietricică la temelia Ţării anului 1918.
Iată, în luna septembrie, lună a naşterii lui Alexandru Vlahuţă, fiu al neamului românesc, fiu născut şi crescut la talpa bătătorită a vetrei strămoşeşti, fiul creştin care a înţeles – încă de prunc fiind – că nimic nu sporeşte-n fiinţa umană fără muncă, răbdare, nădejde: „Sfântă muncă e aceea / Ce răsplata-n ea-şi găseşte. / De-nţelegi tu asta, cheia / Fericirii tale-o ţii…”
A fost plămadă a unei familii de plugari, din ţinutul Tutovei, însă îmbrăţişat cu jertfelnică iubire de mama (cu predilecţie) care a făcut totul pentru ca fiul ei să înveţe carte la şcolile fruntaşe din Bârlad.
Şi copilul de ieri a înţeles, peste ani, că nimic nu sporeşte, fără iubire. Iubire de părinţi, iubire de fraţi, iubire de semeni – şi, mai cu sârg, – iubire de Ţară: „Iubire! Sfântă, veşnică iubire!”
Alexandru Vlahuţă nu şi-a uitat satul natal, familia, prietenii. La Bucureşti, va urma Facultatea de Drept, va deveni jurist, apoi profesor, iar în cele din urmă, publicist. Va scrie şi va publica poezie, proză, memorialistică. Călătoreşte mult, iar impresiile sale vor fi publicate în presa timpului. Fire blândă, „îngerească” şi cu suflet generos, se va bucura de multe şi preţioase prietenii. Multe „tâmple înfierbântate” vor cunoaşte mângâietoarele sfaturi prieteneşti: Barbu Delavrancea, Nicolae Grigorescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti şi câte şi câte alte minţi luminate, contemporane lui!
În noiembrie 1918, împreună cu Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti (1868-1946), prieten apropiat temperamental, şi la propunerea colonelului Ştefan Zăvoianu (1882-1941), va pune bazele primului ziar bucureştean al României Unite, cu titlul simbolic, „Dacia”. Aşadar, împreună cu mai tânărul său prieten, va conduce ziarul, până în ultima clipă a vieţii sale, 19 noiembrie 1919 (publicaţia îşi va înceta apariţia abia în 1922).
Decizia de a conduce o publicaţie care să reflecte realităţile delicate ale momentului 1918, devine o datorie sacră. Cu certitudine, în această decizie, a cumpănit vorbele unui alt al său prieten de suflet, Barbu Delavrancea. Înainte ca acesta să-şi dăruiască sufletul Măicuţei Domnului şi Bunului Iisus Hristos, Vlahuţă fimdu-i la căpătâi, va avea fericirea să asculte ultima dorinţă a marelui patriot: „Doamne, fă să se-mplinească… ce gândesc eu… în ceasul acesta!” Era 27 aprilie 1918. Cu mult înainte ca Războiul să fi decis soarta României.
Negreşit, Vlahuţă avea o datorie sfântă: să prezinte cititorilor săi toate frământările care au premers Marii Adunări de la Alba Iulia: 1 Decembrie 1918 – şi mai departe.
Şi răsfoind colecţia „ziarului de dimineaţă”, „Dacia”, vom recunoaşte, cu uşurinţă că toate articolele publicate, fie de cei doi directori, fie de colaboratorii acestora, dau dovadă de sinceritate, fidelitate, implicare reală – pentru cauza României Întregite.
Vlahuţă cunoştea prea bine cât de mare a fost sacrificiul Românilor care s-au jertfit pe câmpul de luptă. El însuşi a coborât în tranşee, la 1917, încercând să aline suferinţe şi să încurajeze pe soldaţi.
Pentru „Dacia”, idealul suprem era informarea cititorilor săi asupra zbaterii continue, privind revenirea tuturor provinciilor româneşti furate samavolnic la vatra strămoşească: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Sătmar, demers pecetluit prin Actul Unirii de la Alba Iulia. Dar faptic, dovedindu-se un proces de durată.
În zorii fiecărei zile, cititori din întreaga ţară, aveau bucuria să lectureze câte o tabletă semnată de fiecare dintre cei doi directori. Şi, pe drept cuvânt, ziarul avea largă circulaţie în fiecare colţ al României Mari, chiar dacă liniştea era departe de a se fi stabilit!
La un moment dat, Vlahuţă crede că a sosit momentul să analizeze, antitetic, trecutul şi acel prezent trăit, vorbind despre un „amurg” – care se estompa, încet-încet, şi „zorii” speranţei, ai visului generos, mult aşteptat. Ne aflam la cumpăna dintre două „visuri”. „Ultima răfuială”, „ciocnirea năprasnică”, „trufaşele visuri” apuseră. Se proiectau „visuri de libertate, de largă înfrăţire a popoarelor în uriaşa muncă pentru înălţarea şi fericirea tuturora, generoase visuri de dreptate”. „Uriaşă muncă”.
Cât optimism constructiv!
Visuri de împlinire, visuri de speranţă… care s-au vrut … şi s-au transformat în Floare: România Mare.
„Balaurul înviforat, cu limbi veninoase şi cu ghiare de oţel” va fi înfrânt, spune, clar, Alexandru Vlahuţă… de către „Arhanghelul cel fără de frică, senin şi încrezător în biruinţă, pentru că se ştia în slujba dreptăţii”.
Şi nicio jertfă nu a fost prea mare – pentru o cauză nobilă: ÎNTREGIREA HOTARELOR STRĂVECHII DACII!
Să nu uităm cuvântul lui Alexandru Vlahuţă – şi de am dori, fraţilor Români – am putea repeta cuvântul său: „Îndărătul nostru e o lume pe care se lasă amurgul, cel din urmă amurg. Înaintea noastră mijesc zorii zilei pe-o lume nouă”!
Să recitim fraza, să ne asumăm mesajul pe care îl lasă urmaşilor săi Alexandru Vlahuţă, la 160 de ani de la naşterea sa (5 septembrie 1858). Merită!
Livia Ciupercă / UZPR
