Conținuturi și consemnări
„Versuri. Antologie selectivă 1973-2003”, București, Editura Amurg sentimental, 2003 (o antologie care însumează 312 poeme grupate în 23 de titluri). În „Prefața” acestui volum, Ion Machidon afirmă că Pavel Mercescu „a lăsat împlinirea sa ca poet pe seama timpului (…) și trebuie privit nu doar drept iubitor de forme poetice, ci și iubitor de dreptate și libertate a expresiei”.
Cu toate că acest volum antologic (vorbim aici de cel nepoetic) este însoțit de un Protocronism și este fragmentat pe capitole bine schițate, după o lectură se va descoperi unicitatea și ubicuitatea autorului, dar și autoportretul, autoironia și autopersiflarea, toate spre a favoriza și toate scheciurile de bună voie îndreptate înspre o lume pe care individual o percepe.
Deci: „Toate aceste Axiome, Maxime, Cugetări se găsesc în toate poeziile mele apărute în ultimii treizeci de ani de răstignire a mea pe crucea literaturii române. (…) Doresc ca limitele noastre să învingă nelimitele necunoscutului și inculturii”.
Conștient fiind că pentru autorul Pavel Mercea Mercescu cea mai nostimă glumă din lume este adevărul, acesta cuprinde în conținut eseuri axiomatice sociale, patriotice, despre artă, de dragoste, existențiale, toate cu rol de cunoaștere c
ritică în pamflet sau glumă.
Pavel Mercescu scrie prin metafore, iar scriitura ia forma versului modern, plin de originalitate și plasticitate.
Că a fost, vreme de treizeci de ani un poet nebăgat în seamă, este îndoielnic a spune, ceea ce încercăm noi aici, este tocmai faptul de a contura un portret de cărturar, dintre două vremuri-înainte… și după…
După cum singur afirma „am promis literaturii române că îi fac o statuie de marmură și, iertare că abia am reușit una de gips”.
Cioplitor în piatră al literelor (ca un croitor de lux), Pavel Mercea (sculptor) își ordonează scrisul după numele Mercescu!
Ba, mai mult, „roade” prin condei o lume reală, greu de dus, tot așa, înainte și după. Este lesne de înțeles pânza sa de gândire parcă imediat scoborâtă din păienjeniș de cer, fiind școlit la școala sovieticilor. Durarea acestor vremuri se poate vedea din imensitatea operelor de sculptură, însă, pasiunea pentru scris este deloc neglijabilă (și scrie, într un an, nu un volum, ci mai multe plachete de versuri, toate tipărite în regia autorului).
Mănoasă i-a fost Pusta Aradului (Macea, satul natal, unde l-am și cunoscut, în noiembrie 1989, la jubileul 200 al Școlii generale, unde a adus și vorbit de câteva volume deja apărute), mănoasă i-a fost și muza creatoare. Pământul i-a fost ispășire, iar cultura pietrii și a cuvintelor, mai mult decât o aventură.
Poezia lui Pavel Mercescu este una a cugetului, măcinat de îndrăznețe constatări (de fapt, publică un volum antologic „Axiome. Maxime. Cugetări”, 2004), fiind, prin autopersiflare, „un cerșetor la poarta semnificațiilor / un spirit abătut închis pe dinăuntru / deschis pe dinafară / ca o adiere solitară”.
Dacă vom pune la socoteală concepția copertelor care îi îmbracă și însoțesc cărțile, cele cu peste 600 de poeme, coperte în alb sau negru, cu scrisul la fel, alternând cele două culori, la fel și titlurile oximoronice, vizibile contraste de trăire, cu câte un desen marcat ca o minisculptură, ne vom da cu certitudine seama că ne exprimăm despre un gânditor (incomod, uneori) al timpurilor. De fapt, culoarea alb (scris în negru), însoțește toate plachetele de versuri, albul fiind lumina, o
culoare acromatică (în schimb, copertele culegerilor antologice sunt concepute în negru, scrisul alb) spre a oferi contraste.
Douăzeci și nouă de titluri de volume (selectiv) alcătuiesc prezenta antologie (pe parcursul anilor 1973-2003, un ultim volum, „Meseria de a exista”, fiind, în 2003, în curs de apariție – la acest moment (2024) nu știm dacă a văzut lumina tiparului sau nu).
***
„La marginea dinspre tine” (1973) se deschide cu Rugă profană:
„Mi-e dor să lipsesc puțin din mine”.
Iubirea este declarativă, dar „ești așa de aproape / că mă știrbesc în ochii mei / prin pielea goală a fericirii (…) / să ne încheiem la suflet / să nu ne între nisipul în fericire”.
***
„Vifor și țărm” (1978). Folosim stihuri diferite (și aici) spre a scoate în relief contraste:
„Viața este ca o gară / plină de sosiri și plecări / cu multe vagoane și lume pestriță” (pentru că „în împărăția timpului / nu există grațiere”.
***
„Mărturii laterale” (1982) sunt poeme elegiace și pe alocuri pline de iz ironic:
„ceasul de seară e calea uitată” (…)
„dimineața bei o cafea cu gust de telefon sau un ceai din flori de plastic”
„mă trage de coate copilăria / uitată pe malul băltoiului de la Macea”
Dorinți și rugi exclamă poetul:
„ține- mă de mână iubito / să fiu calm / când mă vor lua de lângă tine”
„…nu te mira dacă eu nu mai rezist”.
***
„Aproape și departe” (1991)
Dacă „speranța este o proastă care stă la coadă” (…) și „crezi tu că o să mai fie vreo înviere”, atunci, cu siguranță „primăvara se poartă memoria mai scurtă”.
Demn de oximoronul din acest volum antologic, reținem „autoportretul”:
„boala mea erau / apusurile de soare / începuturile de carnaval / greșelile tradiționale și revoluțiile în artă / Pavel Mercescu mereu în complotul dintre un înger și o bănuială / ca o sculptură”.
***
„Gălăgia tăcerii” (1992)
Dacă „totul în lume pare ca o gară / a trenurilor fără ore precise”, (atunci) „viața este o întreagă listă de cumpărături” (iar) „omul ca niște izmene pe călător”.
***
„Răni de tinichea” (1992)
„arta nu rimează cu sărăcia / vorba proastă este ca o bere băută / pe marginea șanțului”, (când) „ascultă iubito / ce gripă bântuie în cetate”.
***
„Vremuirea vremurilor” (1994)
„vremea se vremuiește / cu cărțile pe față”
„se zvonesc zvonuri zvonit demult”
„iubito, nu-mi pune iubirea pe cântar / eu ți-o dăruiesc nu ți-o vând”
***
„Recântarea cântărilor” (1994)
„la capătul albului unde dai de negru” – „ce mai faci Mercescule / ce să fac trăiesc / deși poetul el nu trece prin viață el doar adie”.
***
„Intimitatea zadarnicei” (1994)
„rămân totuși fiul neîntristărilor / ciurul prin care se separă binecuvântarea de tărâțe” (iar) „fericirea se plimbă pe deasupra noastră” (când) „poți să-ți vinzi cămașa / pielea însă nu”.
***
„Adevărul și viața” (1996)
„viața este o mare aventură între a fi și a nu fi” (când)… „în loc de felicitări primești palme”…
„iubirea este crucea pe care ni se întind mâinile”
„azi cel ce scrie o carte / trebuie să fie convins de inutilitatea ei / ca să aibă curaj să o mai scrie”
„Mercescule, nu ești primul pe care l-a ispitit păcatul / și nici ultimul care rămâne cu ochii în soare”
***
„Inferioritate superioară” (1996)
„iubiți-vă dar nu faceți afaceri din asta” („trecem prin viață, precum cămilele în pustie”)
***
„Târziu și devreme” (1996)
„cerului aseară i se zbătea un ochi” („devreme a devenit atât de încet / că l-a ajuns târziul din urmă”).
***
„Cuvinte pentru nesfârșitul lumii” (1999)
„omule ferește-te de păsările care zboară prea jos / căci pot să îți strice zborul”
„suntem patria poeților mulți dar cu poezie puțină / Doamne câtă poezie a nepoeziei ne invadează librăriile”
***
„Limitele sentimentelor înalte” (1999)
„să-ți fie rușine de iubirea ta dacă a obosit înainte de a te iubi cum trebuie”
***
„Prefacerile vieții” (1999)
„azi ne paște albul zilei mai rău ca întunericul”
„când în orice urcuș sunt atâtea prăbușiri / te întrebi dacă nu-i mai bine să stai pe loc”
***
„Între milenii” (2001)
„lăsați vorbele să facă și să desfacă poate ajung și ele la fapte cumpătate”
„folosiți cartea în loc de sabie / va curge mai puțin sânge”.
***
„Lacrima adevărului” (2001)
„o iubire moare de mai multe ori până să își dea obștescul sfârșit”
„ferice de iubirea care nu dorește chiriași în plus”
***
„Toți contra tuturor” (2001)
„numai cel ce luptă este viu / odihna este soră cu neființa”
***
„Eternitate facultativă” (2003)
„suntem bucăți de lut dizolvate în apă”
„iubito (…) / eu ți-am luat pulsul nemerniciei”
„cerul o pasăre albastră dar fără una din aripi”
„poezia începe tocmai acolo / unde se termină proza vieții”
***
„Fericire nefericită” (2003)
„când înțelepciunea tace ascult-o / poate vrea să mintă și ea ceva”
„există iubiri din care afli totul / dacă nu știi despre ce e vorba”
***
„Pe viață și pe moarte” (2003)
„suntem stăpânii lumii acesteia / dar duși de mană ca orbii prin pustie”
„răbdarea cu vremea devin nesimțire / moartea vine pe calea vieții”
„bine este în calea vieții să știi să citești / nu să îți traducă altul”
***
„Meseria de a exista” (în curs de apariție)
„omul este o groapă în care se sapă altă groapă”
„în lumea asta minunile țin trei zile”
***
Cronici. Considerații. Referințe
Nu știm unde să îl clasăm pe Pavel Mercescu în literatura actuală. A scris în timp ce șlefuia sau invers. Și-a ispășit anume crezuri în două domenii ale artei: mai întâi sculptor, mai apoi poet. Nu este, ca poet, unul oarecare. Scrisul literar este unul prozopoematic, în care poemele lungi abundă de note personale și concluzii, care dau de știre de un gânditor mult prea curios de lumea scrisului de la noi și nu numai.
Vederile trăirilor (modeste și fără fumuri) sunt desprinse dintr-o lume modestă, pe care, prin pana scrisului și unealta, ca daltă, Pavel Mercea Mercescu ar fi intenționat să o schimbe. Se resimte mereu un dialog imaginar cu semnele și semenii (colegi de breaslă, oameni de cultură) cu care ori are întâlniri prin scris, ori le dedică versete (întru neuitare).La fel, unele motto-uri care însoțesc verificările, sunt semnate de iluștri înaintași creatori. Sunt evidente în acest sens poemele dedicate pentru: Gheorghe Adoc, Gheorghe Istrate, Constantin Piliuță, Paul Everac, Traian Brădean, Sabin Bălașa ș.a. (și în mod cu totul aparte lui Ion Machidon, editor și prefațator, cel care i-a aranjat edițiile antologice din anii 2003-2004).
Nu vom îndrăzni a numi opera lui Pavel Mercescu una parabolică, dar ironia ușoară și sarcasmul îndreptat spre un „aiurea” se desprind ori din mulțimea de citate latine, ori din subtitlurile cu premeditare a le „acta non verba”, teism, izomorfism, neotomism, termophile ș.a.
Reținem: „Aforismele sunt cartea de rugăciune a scriitorului care consideră lumea ca pe o biserică” sau „Poetul este o religie a neamului său”… „eu nu sunt grădinarul limbii române / eu doar plivesc ideile de buruienile pălăvrăgelilor”.
Călător în propria identitate, cu un limbaj stăruitor al cuvintelor îndreptate cu grijă, Pavel Mercescu este chemat acasă, nu ca un călător neobosit cu sau fără căpestre, nici ca un meșteșugar îmblânzitor de pietre, ci ca o punte peste timp (se cuvine să menționez de două ori „dărnicia”): odată, că opera sa este pe rafturile Bibliotecii sătești Macea, în toată splendoarea ei, că nu am găsit-o la Arad pe niciun raft și apoi că, bibliotecara, Florentina Mercea, mi-a oferit spre lectură toată opera acestuia și a tuturor cărturarilor locali, pe care, iată, nici pe ei, nu i-am aflat în altă parte.
Vocea lirică a lui Pavel Mercescu îi este singulară (printre cei din cultura rurală locală). Prin cuvinte nu blasfemiază, dar este un catalizator-cristalizator și un zeflemitor cât un șlefuitor.
Dacă în sculptură, monumentalul este nota de ordine, în verva unei proprii literaturi, un întreg arsenal, îi domină poemele, inspirația fiind mutată acolo unde simțirea îl duce.
Meditativ și profund cognitiv, Pavel Mercescu are propriul crez, propria mărturisire și, mai ales, propria adresare (nu faptul că scrie fără majuscule ori semne de punctuație ar trebui să mire, ci sensul conotativ și denominativ, care îi sunt proprii).
Autorul nu izbește, ci se izbește de „arhaisme” la Macea:
„pământul ăsta îi ca o cuglă / țâpată în hudra neantului / și mere pe lângă soare / că o copie de la Macea la Șiclău plină de oameni de i se rup loitrile / dapoi mânce-l frastu pă șogoru cu izmană acră / ioai că o lăsat șireagla desfăcută / și pă drum hoherii și curturarii îi tăt fură din oamini / nimuricu de el să tăt ocoșește de parcă-i lovit cu leuca (…)
„deocamdată însă îi bai / că s-o rupt felehearțu”
„noi însă ne-am înturvinat rău / și am dat cu clopurile de pământ ca bolânzii” (…)
„să ne lase în pace / să ne pilărim mai departe părădăicile și hoarăle / și să-și găsească alți văndroci și bitieri ca ei / că îi mâncă beteșigu de la brăcinari în jos”.
Satul, ca meleag, îi este univers de spiritualitate și cultură iar ceea ce urmărește Pavel Mercea (devenit Mercescu) nu este de a ponegri limbajul prin imprecații, ci de a păstra nealterat pitorescul și potențialul uman, pe care nu îl uită:
„vino / țucu-te că tu ești feștila / de la lămpașul meu cu care umblam noaptea după stele / că de când te-am văzut io nu mai mis ipene la cap / umblu mereu vandra (…) io de bătrânețe mor / măi fără tine sunt ca un langoș fript la soare / și inima mă pițigă mai rău ca țipirigu / viața-i ca o gudă mânce- o dubal a/ te mușcă rău dacă ești pilindric” (…)
„tolvai Doamne lumea fără tine / îi ca o cafă fără țucur”
„nu vezi că m-am cumpărat șlarfe noi / că să mă nelcoșesc cu tine pă uliță / vină țucu-te nu vezi cât îi Macea de mare / că am căpărât highidușii și clănetele să ne cânte la uspăț / lumea să nu stee ca o mulă / că io mi-s din neamul hireneștilor” (…)
Volumele (fie poeme, fie cugetări) semnate de Pavel Mercea Mercescu sunt cele dintr-un flux al memoriei reașezate pe tolba anilor.
Autorul nu este nici pe departe un fiu rătăcitor ori dezrădăcinat, el revine pe meleag cu sentimentul unui plecat, un robit doar de nostalgie și fin observator. Afinitățile pentru sat capătă dimensiuni definitorii și sensuri, văzute ca dimensiune, prin prisma unui artist cu virtuți multiple. Și, nu sunt puține poemele în care satul este locul unde dorul se poate tângui cel mai bine:
„îți scriu dragul meu de pe prispa casei strămoșești / tu crești printre străini puiul tatei”
„dragul meu îți trimit și o lacrimă / că să stropești pământul”.
Pavel Mercea Mercescu explorează, prin modernismul poeziei, spații și formulări în limita existențialului și al liberului arbitru. Cu excepția primului volum (unde diferă modul de exprimare, în stihuri, distihuri, tristihuri, catrene), poetul alege versul liber angajat pe spații dense și pentru formă și pentru conținut. Orișicât ne-am ascunde, oriunde am fi văzut lumina zilei, același lucru am fi consemnat! Macea este la granița dintre tradițional și epos cultural! O subzonă de cultură geografică! Intenția noastră merge înspre eternizare. Locală!
Astfel, Pavel Mercea Mercescu salută sătenii prin bogățiile de patrimoniu, dar și prin cartea ca bagaj local. Nu este o autoplagiere, ci o realitate. Indiferent de stilul autorului, rămân sutele de eseuri poematice mai mult ori mai puțin declarative.
Într-un stil rizomoid, șablonard și ușor narativ, autorul își declamă propriul rol. Constatator.
***
Concluzii
Sintetizând creația în versuri a lui Pavel Mercea Mercescu, se cuvin a fi punctate reliefuri și accente diverse:
„picură din ochiul tău / culoarea cu care uneltim / rătăcindu-ne- n monumente”
„mi-e dor / să lipsesc puțin din mine / chiar dacă nu mai încap / în ceasul de pe masă / și la întoarcere mă mănâncă / memoria vecinului”
„vino să te adaug / la tencuiala mea din urmă”
„înăuntru în mine / mă așteaptă cineva / cu o pereche de palme”
„când îți pun lacrima / în ochiul meu / mă doare rugina / prin care te văd mai frumoasă”
„plâng perdelele tale / prin ochii mei / ademeniți de reflexe”
„paginile s-au culcat / sufletul îmi mătură prin casă”
„oprește-mă ca timpul / în ochii statuii”
„de o vreme descarc suflet / pe scara de serviciu / a unui cântec / șoptit la mansardă”
***
„La marginea dinspre tine” este primul volum (1973), un volum sonatină plin de metafore și descâlceri de sensuri. Poetul își cântă, matur, ca o nevoie de sensuri, trăirile.
Există în „Aproape de departe” (1991, compus din trei segmente, unul fără titlu, al doilea: „Mărturii laterale”, 1982 și „Vifor și țărm”, 1978) o vădită prefigurare „ce e aproape e departe” (…) „ochiul omului este o bucată de cer la purtător” și „câtă eternitate își rupe picioarele / în clipa noastră efemeră”.
Există la Pavel Mercea Mercescu un frământ interior și un fel de legare între limbajul ce se leagă printre cuvinte (care să producă un moment meditativ):
„câteodată trec nepăsător / pe lângă antimemoria generală / în poala ei am plâns fidel / ca pe genunchii fricii”.
Este posibil ca poezia să fi apărut în viața sculptorului arădean la granița dintre fragilitatea vieții și realismul limbajului, acesta servindu-i ca o „terapie” (trebuie să facem curat):
„să nu mai curgem prin vreme / ca dulceața pe clătite” (iar) „mâna poetului înmoaie gândul” (și) „o, nu-mi jicniți istoria valahă”!
Sunt câteva poteci prin care gândurile autorului străbat granițele cuvintelor:
„primăvara se poartă memoria mai scurtă”
„marele escroc al fericirii e timpul”
„în mine se luptă două rivale / una ești tu / iubito / cealaltă părerea mea despre tine”
„sunt sărac / tot ce mi-a promis materia / mi-a luat timpul”.
„Mărturii laterale” sunt chei de oprit timpul:
„ca niște chei nepotrivite / se strică ușa înțelesurilor” („tatăl nostru este timpul / mama materia”).
O stare aparte i se binecuvine acasă:
„venisem în satul meu / să îmi echilibrez câteva păreri din copilărie”
„pe ulița copilăriei / astăzi casa bătrânească apare pe la porți / cu mine pus în fața ei ca o pălărie / iar eu sunt ca o scrisoare / către un prieten pe care îl întreb / dacă mă mai ține minte”
Pentru Pavel Mercea Mercescu (auto)ironia este atât verbală, cât și spațială („Vifor și țărm”, 1978):
„mi-a înfrunzit fluierul / ducând cu el / o gură de dor” („ca să nu mă înec / în sufletul tău / de frica ploilor / m-am urcat pe acoperișul casei”
„la marginea noastră / iluzia vinde paradis”
„un poem din secolul trecut / ne vine seara la cină / și se îndoapă cu pofta noastră de frumos / metafora devine o deșertăciune / lângă afișul unei ședințe amânate”.
Contrastele devin pentru Pavel Mercea Mercescu o „gălăgie a tăcerii” (Răni de tinichea), o gălăgie de probă, o gălăgie tocită, o gălăgie pardonabilă sau o gălăgie intimă:
„nu când te ridici este greu ci când cazi”.
„întotdeauna viața pe care o duci e cea mai neinteresantă” („vremea te hăpăie ca pe o ciorbă fără pâine”).
Contrastele din volumele semnate de Pavel Mercea Mercescu au sens denotativ (dar nu distructiv). Elegiile sunt astenice, iar vremurile, sunt vremuite. Intimitatea e a zădărniciei, iar recântarea a cântărilor:
„suntem niște biete iluzii / ce nu pot să se înțeleagă pe ele însele”.
Luată pe bune, viața este privită ca o sticlă făcută cioburi („o clipă de trezire a materiei”) căci „pe drumul neted aluneci / pe cel cu gropi te-mpiedici”.
Pavel Mercea Mercescu a ales pentru discursul său aforismul, cuvântul determinativ fiind nesfârșitul, reflecția liberă și notația pasageră:
„astăzi tot mai mult se observă / ridicarea omului contra destinului său”
„după umbletul omului / se strică și cărarea”.
Limba agrementată și aluziile livrești îl fac un meșter (la propriu și la figurat) pentru mânuirea ori șlefuirea cuvintelor în pagini:
„timpul stă pe loc / noi ne ducem / trebuie să uităm cum trăim”.
Secvențele apocrife din volumele dedicate iubirii („Cântece pentru nesfârșitul lumii”, 1999 și „Între milenii”, 2001) atenuează, oarecum, trăirile declarative și notele puternic existențiale:
„în lume sunt un licăr de lumină” (viața este trecerea temporară a pluralului naturii / prin singularul nostru / până devine duh”.
Am îndrăzni a spune despre iubirea în / prin care se ascunde poetul, este una „de sculptură” (ideatică și echivocă):
„în iubire / nimeni nu obligă pe nimeni”
„iubirile lingușesc / când nu sunt sigure / de lingușelile noastre”.
Pavel Mercea Mercescu își scrie volumele cu patimă, emite judecăți (de parcă i-ar fi fost de folos). „Adevărul și viața” (1996) conține pseudo-poeme ca niște învățături:
„când toate de pe lume eșuează cu regularitate de ceasornic / și timpul mușcă din oameni cu dinții amneziei / zilele devin trepte pe drumul vieții /chiar dacă nu le întreții”
„pasiunile omului vin din necesități lăuntrice / de ce atunci le tot bărbierim până le chelește memoria”.
Orizont, depărtări, lumini, sori, zări, univers sunt la Pavel Mercea Mercescu „Eternitate facultativă” (2003):
„totul este aparent și provizoriu pe lume (…) mi-e greu să citesc printre rânduri / să nu deranjez cuvintele”.
Cuvintele…, un adevărat spectru de exprimări, îi sunt proprii și fiecare poem conține rosturi și rostiri:
„vorbele sunt pijamale pentru goliciunea sufletească”
„cea mai nostimă glumă din lume este adevărul” (iar) „dragoste dacă nu ai niciun nume / lasă-ne să te numim glumă eternă”.
Sutele de poeme semnate de Pavel Mercea Mercescu rămân introspecții cazuistice și dezbateri etice, alături de monumentala operă sculpturală.
membru UZPR, filiala „Ioan Slavici” Arad