Repere ale comunității europene de apărare

„Istoria este punctată de o serie de coincidențe ciudat de emblematice. Cu siguranță unul dintre ele este că invazia Ucrainei de către Rusia ar fi trebuit să ne scoată din letargia noastră geopolitică îndelungată, la 70 de ani de la semnarea Tratatului de instituire a Comunității Europene de Apărare (CEDE), la 27 mai 1952”, scrie Federico Ottavio Reho, coordonator strategic și ofițer principal de cercetare la Centrul Wilfried Martens, din Bruxelles.
Departe de a fi pacifişti, părinţii fondatori ai integrării europene au înţeles că, pe termen lung, o uniune politică/militară – şi nu doar una legală/economică – este crucială pentru a proteja libertatea nou stabilită a Europei.
În multe privințe, războiul din Ucraina aduce acum la sfârșit ciclul istoric lung al dezangajării strategice europene. De fapt, situația globală din 2022 se aseamănă mai mult cu lumea foarte periculoasă din 1950 – când războiul din Coreea a accentuat tensiunile existente între blocurile occidentale și comuniste și a consolidat structurile care ar anima Războiul Rece – decât cu cea din 1954, când, în urma moartea lui Stalin, au început să se coaguleze condițiile unei coexistențe mai pașnice între superputeri.
Prin urmare, nu este de mirare că experiența comunității europene de apărare pare deosebit de pertinentă în acest moment și ne poate oferi cel puțin trei lecții valoroase.
Prima se referă la structura alianței atlantice. În ciuda faptului că toți erau atlantiști hotărâți, care priveau Statele Unite ca un aliat cheie în lupta globală împotriva comunismului, susținătorii și-au propus să echilibreze hegemonia copleșitoare a SUA în Alianță cu un reper politic și militar european. Deși era menită să mențină legături strânse cu NATO și i-ar fi fost subordonată operațional, pe termen lung, comunitatea europene de apărare ar fi putut da substanță acelei idei de autonomie strategică care rămâne încă puțin mai mult decât un miraj pentru Uniunea Europeană. „Astăzi, amintirea acelor începuturi ar trebui să ne ajute, așadar, să ne imaginăm o Alianță Atlantică reînnoită, organizată ca un parteneriat mai echilibrat între două centre de putere autonome și structurate corespunzător – cel american și cel european – spre deosebire de cel iremediabil asimetric cu care ne-am mulțumit până acum”, punctează Reho.
A doua lecție se referă la „întrebarea germană”. Comunitatea europeană de apărare a apărut din necesitatea de a valorifica rearmarea germană, solicitată cu voce tare de Washington chiar la începutul războiului din Coreea, într-un cadru robust de integrare supranațională. Europenii occidentali au crezut că reînarmarea Germaniei în cadrul NATO – o alianță între țări suverane – nu va oferi suficientă garanție împotriva reconstituirii unui stat național german atotputernic în inima Europei. Și astăzi, războiul ucrainean a dus la planuri de reînarmare a Germaniei, nemaivăzute de la cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, spre deosebire de începutul anilor 1950, acestea au fost stabilite unilateral de către o Germanie reunificată, care, în ultimul deceniu, a recâștigat un statut de preponderență economică și politică în UE.
Spiritul comunității europene de apărare ar necesita acum canalizarea acestei noi reînarmări germane într-o structură supranațională adecvată în beneficiul Uniunii Europene în ansamblu, în loc să se mulțumească numai cu cadrul NATO.
„A treia și ultima lecție se referă la forma constituțională a unității europene.
Conform articolului 38 din Tratatul de instituire a Comunității Europene de Apărare, adunarea sa parlamentară ar fi fost transformată într-o adunare constituantă pentru a elabora un proiect de constituție federală sau confederală pentru cei șase membri fondatori ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, un salt cuantic federalist în integrare europeană pe care suntem încă departe de a o fi realizat astăzi. În mod oarecum contra-intuitiv, federalizarea integrării europene în acest stadiu incipient ar fi adus probabil o comunitate politică mai echilibrată, mai puțin centralizată și mai respectuoasă față de prerogativele naționale decât UE contemporană.
Astfel, de-a lungul deceniilor, am ajuns la trăsăturile disfuncționale ale UE de astăzi, un fel de confederație pe dos, cu foarte puțină influență în domeniile tradiționale de competență federală (de exemplu, apărare). Din toate aceste motive, în 2022, ar fi o nevoie reală de a reevalua experiența și de a redescoperi spiritul comunității europene de apărare, care pare atât de departe, dar atât de aproape”, conchide Reho.