Mircea Cărtărescu a scris opt volume de versuri, cel mai recent, în 2020, cu un titlu interpretabil în fel și chip: „nu striga niciodată ajutor”, și discutabil ca acuratețe a limbii.
Cartea a beneficiat de surlele și trâmbițele promovării, dar reacțiile au fost departe de strategia editurii care a susținut cu tot armamentul din dotare opera lui Mircea Cărtărescu, într-o proiecție nobeleară!
În urmă cu peste patru decenii, viitorul poetic al lui Mircea Cărtărescu suna bine, iar poemul, în viziunea lui, așa cum am consemnat în ancheta „Dreptul la timp”, publicată în nr. 11-12 al revistei studențești de cultură „Echinox”, „tinde să devină o lume în care se întâmplă cât mai multe lucruri, în care se văd, se miros, se pipăie cât mai multe obiecte, în care se pun cât mai multe întrebări, în care se scot cât mai multe efecte speciale, în care se trec în revistă cât mai mul-te istorii: biologice, literare, geologice, în care se concentrează într-o fabuloasă opulenţă cât mai multă substanţă şi cât mai mult spirit: circ, melodramă, cinema, sală de concert şi desen animat, din când în când catedrală şi din când în când cartier de locuinţe confort II, poemul tinde să preia, în viziunea multor poeţi de azi, funcţiile vitale ale universului unic şi ale unicei limbi vorbite care ne înconjoară. Ambiţia fiecărui membru al acestei generaţii este să facă poezie mare, o poezie totală, care să reflecte cât mai mult din miracolul existenţei în acest univers”.
Atunci, Mircea Cărtărescu se instalase confortabil între liderii generației ’80, încă înainte de a avea o carte tipărită. Iar pentru a consolida sentimentul de generație, de grup, după ce a publicat volumele Faruri, vitrine, fotografii, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1980, Poeme de amor, Cartea Românească, Bucureşti, 1982, – Mircea Cărtărescu; Tr. T. Coșovei, Fl. Iaru, Ion Stratan publică împreună în 1982, volumul Aer cu diamante.
După volumul Totul, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1984, Mircea Cărtărescu o cotește spre proză, Levantul, Cartea Românească, Bucureşti, 1990, fiind deja „poem epic”. Oricum, în 1989, volumul de povestiri Visul (devenit în edițiile ulterioare Nostalgia), semnala schimbarea de direcție.
Poezia a fost apoi câte o cireașă pe tortul prozei, care îi aducea glorie, notorietate, premii și speranțe că primul Nobel va ajunge și pentru literatura română, prin el.
Dragostea, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1994, Dublu CD, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1998; Pluri-vers vol. I şi II, poeme, Humanitas, Bucureşti, 2003; Cincizeci de sonete, poeme, Brumar, Timişoara, 2003, au fost alte episoade poetice din biogra-fia literară a lui Mircea Cărtărescu.
Nimic nu anunța însă „surpriza” cărții sale de poezie, după atâtea trasee epice pe care le-a străbătut triumfal. Cel puțin așa spun citicii literari: „…Doar câteva texte onorabile («Pisica mea oarbă», «După ploaie», «Vecina», «Dacă unii urăsc») scrie Daniel Cristea Enache, România literară nr. 42/2020, se salvează din acest naufragiu al poeziei lui Cărtărescu: eșecul unui program și al unei expresii poetice noi ce diluează lacrimogen, inexplicabil pentru mine, opera unui autor care era atât de original… Paginile cu versuri «triste» livrate pe bandă rulantă în NU STRIGA NICIODATĂ AJUTOR formează o poezie mai degrabă întristătoare prin nivelul ei intelectual și estetic. Volumul de față e o jale.”
„Versurile lui M. Cărtărescu, scrie Virgil Diaconu, în Actualitatea literară nr. 105/2020, p.6) sunt lipsite pur și simplu de emoție, de vibrație și de imaginație poetică. Citirea recen-tei cărți a lui M. Cărtărescu este, cu excepția a două texte, o dezamăgire”.
Măcar din nostalgia solidarității de generație de cândva, nu te bucură o astfel de constatare, care poate nu e doar eșecul unui autor, ci și al unei generații care a avut ținte mari.
„Primul lucru pe care ni-l propunem, mai spunea Mircea Cărtărescu în pomenita anchetă, este să contribuim la progresul poeziei de azi, să ne facem înţeleşi de publicul de azi, să detectăm şi să reprezentăm elementele originale cu care epoca noastră contribuie la definirea generalului-uman”.
Poate că unii se vor bucura de neîmplinirea poetică a lui Cărtărescu, vor jubila după ce „vârful de lance” al unei generații s-a dovedit bont, poticnit. Îi putem acuza chiar că, mâncați de invidii, orgolii, asitând la măreția literară a unui autor român, savurează acum cu satisfacție căderea.
Nu e decât o carte ratată, nu-i pot fi retrase toate scrisorile de acreditare pe care le-a primit până acum Mircea Cărtărescu.
Personal, mă întreb însă ce-l mâna pe autor în această luptă poetică, știind cât de mari sunt așteptările în privința sa și nesuspectându-l o clipă de incapacitatea judecății critice.
Să fie oare succesul de casă cel pe care a mizat? „Sunt surprins și foarte mișcat, scrie Cărtărescu pe pagina sa de Facebook, în 11 octombrie 2020, de mesajele primite de la cititorii cărții mele de versuri, ca și de vânzările neobișnuite ale ei: deși a apărut pe 20 septembrie, „nu striga niciodată ajutor” a fost pe primul loc în vânzările din librăriile Humanitas în luna trecută, înaintea romanelor românești și străine și a tuturor celorlalte cărți. Nu e deloc o garanție de valoare, dar cred că e un semn că oamenii au așteptat o asemenea carte, că au găsit ceva în ea, că i-a interesat într-un fel.”
Știm cu toții că există tot felul de strategii de marketing, dar văd că varianta contestării vehemente, a „scandalului” prinde, poate să-i ducă pe la librărie și pe cei care vor să-și confirme/infirme singuri, pe propria piele, pe propria lectură, așteptările.
Nu-mi voi permite să judec poezia din ultima carte a lui Mircea Cărtărescu, fiindcă nu am citit decât cronici la ea, nu am propria lectură, integrală, pe îndelete. Citatele pot ușor manipula, deturna, ca orice scoatere din context, putându-se demonstra orice.
Până atunci, să-i dăm crezare poetului: „Nu știu dacă frumusețea va salva lumea, dar poeziile astea m-au salvat pe mine”. (facebook, 11 septembrie 2020)
Marginalii (Vatra veche 11/2020)
NICOLAE BĂCIUȚ
