Ferdinand-Victor-Albert-Meinard era cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern, fratele lui Carol I al României, şi al principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Fiindcă unicul copil al primului nostru cuplu regal, Carol I de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, a fost o fetiță, Măriuca, decedată la vârsta de aproape 4 ani, succesiunea la tronul României, conform Constituției din 1866, a revenit lui Ferdinand, după ce tatăl și fratele mai mare refuzaseră această onoare. Acesta nu și-a dorit această cinste, i-a fost dată fără a i se fi cerut consimțământul, avea alte planuri, dar s-a supus destinului și a făcut tot ce i-a stat în putință să îndeplinească cu cinste greaua misiune ce i-a fost încredințată. Supranumele de „cel loial”, „Regele țăranilor”sau „Întregitorul” pe care poporul român i le-a dăruit sunt dovada certă că a fost iubit și apreciat de supuși.
În ziua de 20 iulie 1927, în urmă cu 97 de ani, la Castelul Pelişor de la Sinaia, trecea la cele veşnice Regele_Ferdinand_I_Întregitorul, în vârstă de numai 62 de ani, în urma unei îndelungate suferinţe.”Ferdinand a fost educat de unchiul său să domnească. A fost o şcoală aspră, cu un mentor sever, dedicat total simţului datoriei.El a fost un om timid, singuratic, adesea umbrit de spectaculoasa, inteligenta şi hotărâta sa soţie, regina Maria. Ar fi preferat să fie un simplu civil, să se dedice îngrijirii unor colecţii de plante. Era un botanist rafinat. Ar fi vrut să îşi trăiască viaţa călătorind prin păduri şi rezervaţii naturale.Era un fervent cititor, un om foarte cult, poliglot. Extrem de modest, încerca să treacă neobservat.Era un chin pentru el să se adreseze unei adunări sau să ţină un discurs mulţimii.Avea o bibliotecă impresionantă, unde îi plăcea să îşi petreacă timpul răsfoind albume, ierbare, cărţi de călătorie.Era un savant, un erudit.” Așa s-a vorbit despre Regele Ferdinand, în special după trecerea Sa în neființă, din păcate….
Principele Ferdinand a primit o educație solidă în adolescență făcută departe de părinți, în stil aproape spartan, dar s-a descurcat foarte bine. A reușit să promoveze cu laudă examenul Abiturient, (corespunzător cu bacalaureatul), așa de greu în Germania. Urarea care i s-a făcut la sosirea în România de bunul său profesor a fost: „ acest vlăstar al unei tulpini așa de generoase să se prindă și altoiască pe trunchiul străvechii vițe românești cu atâta putere și dragoste, încât veacurile viitoare să nu mai știe deosebi, dacă un Hohenzollern a făcut mărirea României, sau dacă România a înălțat steaua unui Hohenzollern de la Dunărea cea mică, așa de sus, că a schimbat-o într-un soare nou al gintei latine de la Dunărea cea mare!”( V.D. Păun). Urarea a fost dusă la îndeplinire întocmai spre folosul poporului român.
În acest sens este elocventă mărturisirea făcută chiar de El spre sfârşitul domniei sale scriitorului francez Robert de Flers: „De la bun început mi-am impus această regulă de conştiinţă: să fac abstracţie de mine însumi, să nu ţin seama nici de originile mele, nici de familia mea. Să văd decât România, să nu cuget decât la ea. Să nu exist decât pentru ea.”
Despre ce a însemnat Regele Ferdinand pentru români, pentru soldaţii din tranşeele Marelui Război, sunt elocvente cuvintele lui Cezar Petrescu, combatant în acel război, autor al volumului „Cartea Unirii”: „Regele Ferdinand a jurat pe legea de temelie a ţării că va domni ca bun român. Rege nou şi încă tânăr, cunoştea împrejurările grele ale poporului… Sfetnicii cei mai nestatornici altădată coborau scările palatului cu ochii în lacrimi. Pricepuseră în sfârşit că ţara are un Rege mare. Se minunau şi simţeau mustrare de cuget că atâta vreme nu l-au cunoscut, când era numai un sfios Principe moştenitor, fără cuvânt…La Iaşi, în vechiul palat domnesc, în şanţurile frontului, în spatele răniţilor şi exantematicilor, pe câmpurile de instrucţie unde înviau regimentele tinere printr-un miracol din sfărâmăturile oştirii cumplit încercate, sfinţind un steag nou, decorând un altul sfâşiat de gloanţe, pretutindeni Regele a fost atunci numai printre noi, îl simţeam că trăieşte numai printre noi, veşnic prezent să primească în inimă loviturile care ne dureau pe noi. Dacă n-au şovăit încrederile, era fiindcă El s-a aflat acolo. Fiindcă în cea mai mare simplitate şi cu un curaj dispreţuind gestul hieratic, El ne învăţa să suferim şi să nădăjduim. Fiindcă Îl simţeam printre noi şi deasupra tuturor, nelipsit – inimă în care bătea tot sângele nostru, cuget în care se frământau toate chinurile noastre. Atunci am învăţat să-L cunoaştem şi să-L iubim. Atunci Va fi învăţat, mai de aproape, să ne cunoască şi să ne iubească dincolo de îngrădirea pe care oamenii politici o pun necurmat între Tron şi Ţară, nu pentru binele Tronului întotdeauna şi nici pentru al Ţării.” Îşi ascundea ştiinţa, detesta să afişeze un aer superior sau să îşi afirme rangul regal în faţa cuiva. Politica şi inerentele ei conflicte îi displăceau profund. A domnit 13 ani în condiţii extraordinar de grele. Şi ce mari lucruri a înfăptuit!
Moartea Regelui Ferdinand a survenit destul de repede după actul de la 4 ianuarie 1926, prin care îl desemnase ca moștenitor pe nepotul său, Mihai. Sfârșitul prematur s survenit în urma unui cancer la colon, în 20 iulie 1927. Trei zile mai târziu era înmormântat la Curtea de Argeş, lângă unchiul său…
Sfârşitul Regelui Ferdinand a fost dureros și neașteptat pentru românii de rând, la 62 de ani , şi într-un fel surprinzător. Deşi a fost precedat de o lungă suferinţă, oamenii de rând n-au cunoscut faptul că Regele se află în luptă cu boala nemiloasă. El nu a lipsit de la îndatoririle sale decât în ultimele zile de viaţă. Lupta sa cu boala a fost receptată de opinia publică cu un sentiment de compasiune pentru regele bun, răbdător, îngăduitor şi apropiat de popor, omul drept, conducătorul loial, care era măcinat de o suferinţă incurabilă.
Dispariţia lui era privită cu îngrijorare, deoarece succesiunea la tron nu era foarte convenabilă. Îi urma bunului Rege un copil, Mihai, în vârstă de nici 6 ani, tutelat de o Regenţă, care nu putea să se bucure de autoritatea şi prestigiul suveranului. In plus, problemele din ţară nu erau complet puse în ordine, nu era linişte nici în privinţa dinastiei, nici a vieţii politice în general.
Ferdinand ca rege îşi făcuse datoria faţă de ţară, punând interesele României mai presus de cele personale şi lăsând o operă durabilă. După realizarea României Mari, după terminarea războiului care adusese atâta durere şi distrugeri, Regele Ferdinand dedică timp şi fonduri pentru dezvoltarea învăţământului şi a culturii, conştient că fără educaţie şi ştiinţă, un popor nu poate progresa. Astfel, la 1 februarie 1920 în prezenţa regelui Ferdinand I, a reginei Maria şi a tuturor notabilităţilor oraşului, a fost inaugurată Universitatea Română din Cluj. Cuvântarea Regelui Ferdinand la deschiderea cursurilor este de fapt un îndemn adresat studenţimii de a fi la înălţimea înaintaşilor care tocmai înfăptuiseră Marea Unire.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Ileana și Marcel Mateescu
Foto: Wikipedia
