„Limba noastră-i o comoară”… așa descria limba română unul dintre cei mai reprezentativi poeți naționali, născut în Basarabia, Alexei Mateevici (1888-1917). Eu citind și recitind această poezie aș numi-o „Tatăl Nostru” a limbii române, pentru că e atât de cuprinzătoare încât, parcurgându-i versurile îți trec prin fața ochilor imagini cu zone de vis din țara noastră , peisaje, tradiții și obiceiuri, reușind să cuprindă în câteva strofe întreaga frumusețe, cu vibrație și muzicalitate. Și, ca să conturăm întregul areal al limbii noastre aș îndrăzni să-i citez pe câțiva dintre iluștrii înaintași și clasici ai literaturii române.
Astfel, aș începe cu Dimitrie Cantemir care scria: „La omul întreg cuvântul este poarta sufletului și fapta comoara inimii.” Aproape că nu își mai au loc alte cuvinte, ar fi de prisos! O altă fațetă a „cristalului ” limbii române, văzută și descrisă prin ochii lui Vasile Alecsandri, ne arată că „Limba este tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită a fi păstrat cu sfințenie de generațiile care-l primesc.” Apoi B.P. Hasdeu continuă această idee spunând că „În limbă o națiune se privește pe sine însăși într-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă, unele ceva mai șterse de vechime sau de împrejurări, dar în care totuși ea își recunoaște pe deplin individualitatea cum a fost din leagăn, cum a crescut, cum a mers înainte și iarăși înainte, cum a ajuns acolo unde este.” Greutatea cuvintelor de mai sus m-a impresionat și mintea a început să caute adevăruri despre origini și izvoare, printre comorile lingvistice ale neamului românesc.
Ca să găsesc răspunsul am răsfoit „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușeanu, carte pe care o citisem cu ani în urmă și care, de asemenea, m-a îmbogățit pe dinăuntru, efectiv! Am fost impresionată aflând strădania marilor înaintași de a iscodi cât mai adânc în trecut și de a analiza fundamentele și nașterea limbii române, autorul dăruind acestă carte ca un odor de preț închinat poporului său. El crede cu tărie și afirmă că „Se vede limpede că acest popor este cel mai vechi pe aceste meleaguri și cel mai în măsură să aibă tainice și neștiute rădăcini pornind de la pragul începutului de lumi”. Apoi fără strădania atâtor generații care au trecut de la semne zgâriate pe zidurile peșterilor și până la cuvântul MAMA… vă imaginați cum ar fi fost? Marele Eminescu spunea despre limba noastră că este ”veche și staționară” și că ”Varlaam a făcut ca limba noastră să fie aceeași una și nedespărțită în palat și în colibă.” Iar eu cred că marele nostru Eminescu nu ar fi scris niciodată, capodoperele sale în versuri, altfel decât în limba română!
Ce să mai vorbim de cele trei cuvinte dintre cele mai valoroase, ca trei nestemate ale limbii române: dor, doină și colind. Ele nici nu pot fi traduse cu exactitate în altă limbă dar nici nu le poate simți vibrația decât un român..iar noi ziariștii, poeții, prozatorii, putem crea articole, poezii și texte literare grăitoare, ne putem juca printre cuvinte șlefuind și căutând forma dorită. Iar când le ordonăm în versuri le dăm noi și noi valențe pentru a transmite mesajul dorit prin cuvinte potrivite care să atingă sufletul făcându-l să vibreze.
Atmosfera încinsă din ultimile zile m-a cam ținut în casă și în periplul căutării mele printre cărțile din bibliotecă am dat de una destul de veche și de acolo am citit o evocare a lui Platon despre Socrate și prietenul său mai bogat, Criton, înainte de a muri, care suna cam așa: „Reaua folosire a cuvintelor nu este numai o greșeală de limbă, ci și un chip de a face rău sufletelor!”.
M-am întrebat de ce? Și așa a început povestea acestui articol, pentru că atunci când mă doare trebuie să scriu. Și cred că în ultima vreme pe toți ne doare schimonosirea limbii române, schilodirea și pocirea ei. Dacă ajungi să îți pocești limba atunci toate regulile pe care se înalță societatea se vor plia pe modelul limbii schilodit. Vom face totul de mântuială, ne vom închina la idolii aproximației, nu vom mai pune preț pe cuvântul dat și ne vom minți unii pe alții zi de zi. De ce să ne profanăm limba? De ce să nu o ținem curată? Limba noastră este un tezaur și prin profanarea acestui bun de preț ne tragem efectiv în jos, fără repere, fără standard… vom vorbi în dodii, halandala, fără noimă… vom spune prostii.
Asistăm neputincioși la asaltul ultimei redute, limba noastră! Și, oare dacă acesta va fi „evoluția” peste două-trei generații, în ce limbă vor mai spune copiii noștri MAMA?
Angela Petre/UZPR
Foto: Facebook
