„Toate documentele cercetate dezvăluie un singur adevăr: în anul 1992, Rusia a declanșat războiul de la Nistru” – Mihai GRIBINCEA, istoric și diplomat, fost ambasador al R. Moldova în România
– Domnule Mihai Gribincea, este pentru prima dată când, după 30 de ani, conducerea republicii intenționează să comemoreze oficial victimele războiului de pe Nistru. Anul 2022 a fost declarat Anul Recunoștinței veteranilor de război participanți la acțiunile de luptă pentru apărarea integrității teritoriale și independenței R.Moldova. Oare se va spune, măcar acum, la nivel oficial, adevărul despre acel război sau se va mima o „aniversare neagră” pentru a nu supăra Moscova?
– Nu, nu cred că se va spune cu subiect și predicat că principalul vinovat pentru declanșarea conflictului din Transnistria a fost Moscova care a încurajat separatismul găgăuz și transnistrean pentru a împiedica o eventuală unire a R.Moldova cu România. Se vor rosti din nou „formulări savante”, dar departe de adevăr, pentru a nu supără Kremlinul, așa cum se face deja de 30 de ani. Și aceasta – în pofida faptului că agresiunea Rusiei este documentată, că oficialii ruși au recunoscut ei înșiși participarea trupelor ruse la crearea structurilor separatiste și la lupta împotriva autorităților constituționale ale R.Moldova. Amintesc că în acest sens s-au exprimat destul de articulat Boris Elțin, fostul președinte al Rusiei, generalul Lebedi, fost comandant al Armatei a 14-a, Serghei Stankevici, fost Consilier al Președintelui Elțin ș.a. În 2002, președinte al Dumei de Stat a Rusiei, Ghenadi Selezniov, în timpul vizitei sale oficiale la Chișinău, printre altele, a declarat: „Noi, rușii, a trebuit să susținem Transnistria în conflict. Dacă nu i-am fi susținut pe transnistreni în conflict, Moldova ar fi fost integrată acum în România”.
Faptul că Rusia a fost responsabilă de declanșarea conflictului a constatat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Ilașcu și alții versus Moldova şi Rusia (din 8 iulie 2004), și în cazul Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (19 octombrie 2012). Printre altele, în hotărârea CEDO din 8 iulie 2004 se arăta că „în timpul conflictului moldovenesc din anii 1991-1992, forțe ale fostei Armate a 14-a (care au aparținut succesiv URSS-ului, CSI-ului şi apoi Rusiei) staționate în Transnistria au luptat alături şi pentru forțele separatiste transnistrene. Importante cantități de arme din arsenalul Armatei a 14-a au fost transferate în mod voit separatiștilor care au putut, în plus, să obțină şi alte arme, fără ca militarii ruşi să se opună. Pe lângă aceasta, de-a lungul confruntărilor dintre autoritățile moldovene şi separatiștii transnistreni, conducătorii ruşi au susținut, prin declarațiile lor, autoritățile separatiste. Astfel, autoritățile ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistriei, care face parte din teritoriul Moldovei. Chiar şi după armistițiul din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susțină, din punct de vedere militar, politic şi economic regimul separatist, permițându-i astfel să supraviețuiască, şi obținând o anumită autonomie fată de Moldova”.
În sfârșit, să nu uităm că în timpul conflictului „pierderile umane” ale Armatei a 14-a au constituit 7 morți și 48 de răniți. Aceste cifre sunt menționate într-o scrisoare a generalului Lebed din 9 septembrie 1992 adresată ministrului apărării al Rusiei, Pavel Graciov. În fond, toate documentele descoperite și cercetate, dezvăluie un singur adevăr: în anul 1992, Rusia a declanșat războiul de la Nistru.”
Deci, după toate aceste fapte, noi avem oficiali moldoveni care consideră războiul moldo-rus de pe Nistru din anul 1992 drept „război civil” sau, și mai rău, oficiali ca fostul președinte Dodon, care consideră Chișinăul vinovat de declanșarea conflictului transnistrean. Măsluirea adevărului despre războiul de pe Nistru din anul 1992 naște, din păcate, trădători de țară.
– Sunteți unul dintre cei mai importanți experți în diferendul transnistrean. Dintre cărțile Dumneavoastră în care arătați, documentar, agresiunea Rusiei împotriva R. Moldova, menționez recentul volum „Trupele ruse de ocupaţie în Republica Moldova. Culegere de documente şi materiale” și „Conflictul transnistrean. Culegere de documente şi materiale” – patru volume. Ele m-au făcut să cred că cunoașteți și ne puteți spune dacă atunci, în 1992, putea fi evitat războiul?
– În primul rând, vreau să precizez că cele patru volume de documente și materiale consacrate conflictului transnistrean le-am pregătit pentru tipar împreună cu Anatol Țăranu, fost ambasador al R.Moldova în Rusia și un bun cunoscător al dosarului transnistrean. Documentele și materialele din culegere (peste 2.600 de pagini) au fost selectate din câteva mii de documente emise de autoritățile moldovenești, ruse, transnistrene și de unele organizații internaționale.
Studierea lor ne permite să afirmăm cu tărie că separatismul transnistrean, de rând cu cel al găgăuzilor din sudul Moldovei, a fost orchestrat de Moscova, scopul acesteia fiind, inițial, forțarea rămânerii R.Moldova într-o nouă Uniune statală, iar mai târziu – crearea în stânga Nistrului a unei regiuni separatiste, care ar găzdui trupe rusești și care ar împiedica o posibilă unire a R.Moldova cu România. Sunt, de asemenea, suficiente argumente și dovezi care demonstrează că implicarea trupelor Armatei a 14-a ruse în acțiunile militarea de pe Nistru, fuziunea acestora cu trupele separatiste, a transformat conflictul, care, în aparență, era unul dintre Chișinău și separatiștii de la Tiraspol, într-un război moldo-rus.
Cât privește întrebarea dumneavoastră, răspunsul este unul negativ. Cred că Moldova nu putea evita conflictul, pentru că scenariul scris la Moscova pentru Moldova era altul. În acei ani, în capitala fostului imperiu se ducea o luptă acerbă între așa-numiții „atlantiști”, care doreau o deschidere a Rusiei către valorile democratice occidentale, și forțele conservatoare (elita militară, conducerea KGB), care doreau păstrarea imperiului. Elita militară a Rusiei percepea cu totul altfel decât „atlantiștii” interesele Rusiei în „vecinătatea imediată”. Dacă președintele Elțin admitea retragerea trupelor ruse din republicile ex-sovietice, elita militară era categoric împotrivă și căuta diferite căi, inclusiv militare, pentru a le păstra acolo.
General-colonelul Ivan Morozov, comandant al Districtului Militar Odessa și deputat în Sovietul Suprem al URSS, ales pe circumscripția electorală nr. 704 din Tiraspol, era unul dintre militarii de rang superior din Rusia care se pronunțau deschis împotriva independenței Moldovei. În decembrie 1990, acesta, aflându-se la Dubăsari, le-a spus separatiștilor din oraș că misiunea lor „specială” constă în aceea că trebuie să apere ca pe ochii din cap podul, barajul de la Dubăsari și alte obiective strategice. În finalul discursului său, a declarat cu patos: „Nu vom da nimănui nici un petec de pământ de la est de Prut”. Cu altă ocazie, același general Morozov va declara că „noi nu vom admite ca Moldova să devină independentă, fiindcă prea mult sânge s-a vărsat pentru eliberarea ei în anul 1940”.
La începutul anului 1992 conducerea militară a Rusiei a elaborat și un plan de anexare a Transnistriei la Rusia. În mai 1992, șeful Comitetului pentru
problemele personalului din Forțele Armate Unificate ale CSI, generalul Stolearov, a discutat un asemenea plan cu conducerea separatistă a Transnistriei, la discuții participând și ofițeri de rang superior din Armata a 14-a. În cadrul acelei întrevederii cu aceștia, generalul Stolearov a declarat că Armata a 14-a nu va fi retrasă din Transnistria, pentru că ea apără interesele strategice ale Rusiei în regiune.
Totodată, pentru a înțelege cauzele declanșării luptelor din 19-21 iunie de la Bender, este nevoie de a urmări discuțiile din cadrul mecanismului cvadripartit. Or, în cadrul acestui mecanism, Moldova, susținută plenar de România, insista ca Rusia să-și retragă trupele de pe teritoriul Moldovei, lucru inacceptabil pentru Kremlin. Moscova dimpotrivă, dorea să-și păstreze trupele pe teritoriul Transnistriei ca forțe de pacificare. În cadrul întâlnirii miniștrilor de externe de la Chișinău din 6 aprilie, A. Kozîrev, ministrul de externe al Rusiei, a propus, printre altele, ca cele patru state „într-o formă sau alta, să poată da un mandat pentru Armata a 14-a să îndeplinească funcția de operațiune de menținere a păcii, temporar, împreună cu reprezentantul CSCE, având în vedere că se economisesc forțe internaționale”.
Refuzul Chișinăului de a răspunde pozitiv solicitărilor rusești a condus la luptele sângeroase din 19-21 iunie de la Bender. Pentru a provoca luptele din 19 iunie de la Bender, serviciile speciale ruse s-au folosit de serviciile criminalului Kostenko și ale gardiștilor săi, care terorizau atunci întreaga Transnistrie. Despre faptul că incidentul din 19 iunie a fost provocat de Kostenko vorbește în cartea sa și Mihail Bergman, fostul „comendant” al orașului Tiraspol. Bergman susține, însă, că colonelul Kostenko a organizat provocarea pentru a-și ascunde urmele activității sale criminale și, astfel, să evite închisoarea. Noi credem, însă, că Kostenko a provocat incidentul deoarece Rusia avea nevoie de amplificarea ostilităților pe Nistru, pentru a forța Chișinăul să accepte trupele ruse pe post de forțe de dezangajare, lucru care, în ultimă instanță, s-a și întâmplat. Pe scurt, Rusia a avut nevoie de un conflict armat pentru a avea un pretext să-și păstreze trupele în regiune. Elita militară a Rusiei privea Transnistria la acea dată drept un Kaliningrad al Rusiei la Marea Neagră ori, cum spunea generalul Lebed, „cheile Rusiei spre Balcani”.
– Cum credeți, care au fost cele mai mari greșeli ale politicienilor și ale… militarilor noștri în timpul războiului de la Nistru din 1992?
– Politicienii și militarii moldoveni au comis multe greșeli în timpul războiului de pe Nistru. Ele pot fi descrise și analizate pe larg, dar ar trebui să consacrăm un interviu doar acestora.
Pe scurt, pot puncta doar că vina principală pentru sfârșitul dezastruos al războiului o poartă conducerea de atunci a R.Moldova, în frunte cu președintele Mircea Snegur. În timp ce forțele separatiste de la Tiraspol își creau, cu asistența KGB-ului rusesc și a militarilor din Armata a 14-a, structuri militare și paramilitare, conducerea R.Moldova, în special președintele Snegur, a manifestat în chestiunile ce țineau de domeniul apărării o miopie politică egală cu trădarea. Deși Guvernul RSS Moldovenești a decis încă la 12 septembrie 1990 să creeze un Departament de Stat pentru Probleme Militare, acesta, după ce a fost înființat, a rămas inactiv aproape un an de zile. În fruntea lui a fost numit nu un militar de carieră, ci Nicolae Chirtoacă, un fost (?) lucrător al Direcției Principale de Informații (GRU) a URSS. Până în prezent, rolul lui Nicolae Chirtoacă în procesele legate de constituirea Armatei Naționale, negocierea, alături de președintele Mircea Snegur, a Acordului Snegur-Elțîn din 21 iulie 1992, precum și amplasarea așa-numitelor forțe de pacificare în Zona de Securitate, rămâne neelucidat.
Mircea Snegur a numit în fruntea armatei generali filoruși (Generalul Pavel Creangă, generalul F. Dabija-Kazarov), care s-au dovedit a fi incapabili să conducă trupele în luptă, să-și asume decizii în situații deosebite și responsabilitate pentru soarta ostașilor din subordine. Acest lucru, în opinia istoricilor militari, care au participat la războiul moldo-rus de pe Nistru, s-a văzut mai ales în timpul luptelor din 19-22 iunie 1992 de la Bender. Principala cauză a pierderii războiului, consideră autorii Anatolie Muntean și Nicolae Ciubotaru în lucrarea Românii de la est. Războiul de pe Nistru (1990-1992), a constituit-o „trădarea și incompetența cadrelor militare din eșalonul superior al Ministerului Apărării. Numai așa se explică faptul că inamicul cunoștea în detaliu dislocarea unităților și subunităților militare, pozițiile pe linia frontului, dotarea cu tehnică de luptă, cu armament și muniție, ba chiar permisiile și concediile de odihnă ale comandanților și ostașilor”.
Președintele Snegur nu a acordat atenția necesară procesului de constituire a Armatei Naționale. Mai mult, atât el, cât și guvernul, chiar și după declararea independenței Republicii Moldova la 27 august 1991 și emiterea Decretului nr. 194 „Despre formarea Forțelor Armate ale R.Moldova”, din 3 septembrie a aceluiași an, nu au făcut aproape nimic pentru a stopa evacuarea bunurilor militare de pe teritoriul Republicii, bunuri care, din punct de vedere al dreptului internațional, aparțineau statului nou creat.
Ignorarea de către Președintele Snegur și Guvern a aspectelor legate de constituirea forțelor armate ale R.Moldova a condus la aceea că armata moldovenească era către data începerii războiului moldo-rus în stadiul incipient de constituire, insuficient echipată și înarmată. Greul războiului a fost dus de trupele Ministerului de Interne și de voluntari. Departamentul de Stat pentru Probleme Militare a fost „reorganizat” în Ministerul Apărării al R.Moldova abia la 5 februarie 1992, la 5 luni după proclamarea independenței. În aceeași zi, în funcția de ministru al apărării a fost numit generalul Ion Costaș, care, până la acea dată, ocupa funcția de ministru al afacerilor interne. Noul ministru al apărării și echipa sa compusă din 15-20 de ofițeri au depus eforturi considerabile în următoarele luni pentru a consolida ministerul, au revendicat unele obiective militare deținute de trupele ruse, inclusiv o parte a încăperilor Statului Major al Direcției de Sud-Vest a fostei armate a URSS (amplasate în zona telecentrului din Chișinău), asupra cărora, la 15 februarie, s-a arborat steagul tricolor. Dar se pierduse timpul prețios, fapt care a condus la pierderea războiului și a sute de vieți omenești. Probabil că Rusia s-ar fi gândit de două ori înainte de a declanșa războiul de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992, dacă autoritățile moldovenești ar fi preluat în proprietate și administrare patrimoniul formațiunilor militare sovietice de pe teritoriul Moldovei, în conformitate cu decretul emis de președintele Snegur la 14 noiembrie 1991. La 18 martie 1992, printr-un nou decret al Președintelui Snegur, „în scopul creării bazei pentru constituirea Forțelor Armate ale R.Moldova”, unitățile militare dislocate pe teritoriul republicii au fost trecute sub jurisdicția ei. Dar, după emiterea decretului, iarăși nu s-a făcut aproape nimic pentru implementarea lui.
– Ce v-a revoltat cel mai mult atunci când ați citit textul memorandumului semnat de Mircea Snegur și Boris Elțin în 1992, document denumit oficial
„Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”?
– Să punctăm, mai întâi de toate, că semnarea „Convenției…”, la 21 iulie 1992, la Moscova, de Președintele R.Moldova, Mircea Snegur, și Președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, a consfințit capitularea R.Moldova în fața Rusiei. În urma semnării acestei Convenții, în regiune, alături de trupe ale autorităților moldovenești, au fost introduse forțe de „pacificare” ruse și ale pretinsei „RMN”, care au devenit chiar din prima zi un scut de apărare pentru forțele separatiste, îndărătul căruia acestea și-au consolidat structurile „de stat”.
Semnarea Convenției a condus la eliminarea României și Ucrainei din formatul cvadripartit de reglementare a conflictului: Moldova a rămas singură în fața Rusiei.
Singurul plus al Acordului a fost că Rusia l-a semnat ca „parte în conflict”, recunoscând pe față că războiul dus pe Nistru a fost nu un conflict armat dintre autoritățile centrale ale R.Moldova și cele de la Tiraspol, dar un război moldo-rus. Din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 8 iulie 2004, pronunţată în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia, aflăm că Rusia a prezentat Curţii o copie a Acordului din 21 iulie 1992 sub care, pe lângă semnăturile preşedinţilor Elțin şi Snegur, este şi cea a liderului „RMN”, Igor Smirnov. Acest fapt ne face să credem că, după 21 iulie 1992, diplomaţia rusă a înţeles că a comis o „gafă”, semnând Acordul de încetare a focului ca parte la conflict şi a încercat să o „rectifice”. Moscova i-a cerut lui Smirnov să-şi pună semnătura pe copia-original deţinută de Rusia, dar, probabil că nu a reuşit să convingă şi Chişinăul să facă același lucru. Moldova a prezentat Curții o copie originală semnată doar de președinții Snegur şi Elțin. Mai trebuie subliniat faptul că Acordul a fost publicat după semnare doar cu semnăturile celor doi preşedinţi. A se vedea în acest sens Buletinul MAE al Rusiei („Дипломатический вестник” ) din 15-31 august 1992.
Vorbind însă despre Acordul din 21 iulie 1992, istoricii fac o mare greșeală ignorând „Comunicatul cu privire la întâlnirea dintre Președintele R.Moldova, Mircea Snegur, și Președintele Federației Ruse, Boris Elțin”. Or, anume în Comunicat s-au înregistrat toate cedările, egale cu trădarea, făcute de Snegur. Cei doi președinți „au convenit ca încetarea conflictului și asigurarea reglementării politice să se bazeze pe respectarea de către toate părțile interesate” a cinci „principii fundamentale”. Printre acestea este și „acordarea populației de pe malul stâng al Nistrului din zona nistreană a dreptului de a-și hotărî singură soarta în cazul modificării statutului de stat al R.Moldova”. Este evident că acest principiu a fost propus de Rusia pentru a împiedica o eventuală unire a R.Moldova cu România și Președintele Snegur l-a acceptat fără împotrivire. În opinia unor observatori, acesta a fost prețul pe care a trebuit să-l plătească Moscovei pentru susținerea pe care a avut-o din partea Rusiei pentru a ajunge în funcția de Președinte al R.Moldova. Mai târziu, principiul „dreptului populației de a-și hotărî singură soarta în cazul modificării statutului de stat al R.Moldova” se va regăsi și în Legea Parlamentului R.Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), adoptată la 23 decembrie 1994. Art. 1, aliniatul 4 al acestei legi prevede că „În cazul schimbării statutului R.Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”. În același Comunicat „Președintele Federației Ruse și-a exprimat speranța că R.Moldova va găsi în timpul apropiat posibilitatea de a deveni membru cu drepturi depline al Comunității de State Independente”, adică să ratifice acordul despre constituirea CSI, lucru care s-a făcut la 8 aprilie 1994.
– Cunoașteți realitatea în localitățile din stânga Nistrului? Ce ne facem cu compatrioții noștri rămași în captivitatea regimului instalat acolo și susținut în continuare de Rusia?
– Pentru început, autoritățile moldovenești trebuie să aibă curajul să spună lucrurilor pe nume și să constate, din punct de vedere legal, situația compatrioților noștri. Iar aceasta înseamnă că Parlamentul de la Chișinău trebuie să declare Transnistria teritoriu ocupat de Rusia, cu toate consecințele de ordin politic, legal și social-economic ce decurg din această constatare a stării de fapt. Apropo, Parlamentul georgian a adoptat o asemenea legislație privind regiunile sale ocupate (Abhazia și Osetia de Sud) la 28 octombrie 2008.
În legea despre teritoriile sale ocupate Parlamentul ar trebui să indice mecanismele de asistență pentru populația aflată sub ocupație. La rândul ei, Federației Ruse, ca stat ocupant, i-ar reveni anumite responsabilități, prevăzute de dreptul internațional, privind oamenii ce locuiesc acolo, proprietățile lor, proprietățile publice, monumentele de cultură etc.
Timp de 30 de ani, autoritățile de la Chișinău au arătat, din păcate, o indiferență și o incapacitate condamnabilă de a apăra interesele populației aflate sub ocupație rusească. Și aceasta în timp ce liderii separatiști se plimbă cu escortă prin Moldova, li se oferă salonul VIP la aeroportul din Chișinău…
La sfârșitul anului trecut, autoritățile de la Tiraspol au anunțat că vor interzice accesul fermierilor la terenurile amplasate în raionul Dubăsari, dincolo de traseul Tiraspol-Camenca. Accesul fermierilor la terenuri este un drept al cetățenilor la libera circulație. Mă întreb: de ce autoritățile de la Chișinău, ca răspuns la acțiunile Tiraspolului, nu ar interzice intrarea pe teritoriul controlat de autoritățile de la Chișinău a tuturor așa-numiți funcționari „de stat” ai regimului de la Tiraspol. Dacă Krasnoselski și ceilalți ar rămâne câteva luni „blocați” în Transnistria, fără a putea alerga la Moscova și în Occident la shopping, nu credeți că abordarea lor față de fermieri s-ar schimba? Lipsa oricărei voințe politice a guvernanților de la Chișinău menține în viață regimul separatist de la Tiraspol. Pentru a întreprinde unele măsuri pașnice este, însă, evident, nevoie de puțin curaj – sentiment străin politicienilor de la Chișinău atunci când vine vorba de Rusia.
Deocamdată, atâta timp cât politicienii noștri nu se vor elibera de „frica de a nu supăra Rusia”, nu avem șanse să trăim într-o țară liberă și fără trupe de ocupație pe teritoriul nostru.
INTERVIU acordat domnului Gheorghe Budeanu pentru revista ”NATURA”, februarie 2022
