Există amânări care ucid simțurile și împliniri care ucid idealurile. Există aparențe care împlinesc speranțele și realități care mimează ficțiunea. Existăm noi – și de ce ne-ar fi teamă? Viața noastră nu este niciodată perfectă, ci doar, cel mai adesea, un drum către perfecțiune, prin hârtoapele bulversante ale mereu schimbătoarei rațiuni de a fi.
Straniu cum ne modifică felul de a fi, până la schimonosire, clipele mereu mai scurte, cărora le închinăm tot mai mult spațiu din existență. Suntem într-o perpetuă răscolire a cotloanelor vieții pentru a găsi perfecțiunea. Și, chiar dacă nu aici vom afla ceea ce căutăm, nimeni nu ne va îngrădi, sub nicio formă, dreptul de a scotoci în voie, atâta vreme cât ne ține suficient de ocupați pentru a nu observa cum, în jur, trece viața noastră, fără de noi. Apoi apare nelămurirea. După ea, nesiguranța. Când suntem singuri printre concepte străine, prezentul devine un tărâm neexplorat și straniu, înconjurat de zone gri.
Presa este chemată să împlinească straniul gol din existența noastră creat de incertitudine. Nu e lucru simplu să lămurești necunoscutul și să dezvălui realitatea cezurilor logice ivite în lumea contemporană. Iar responsabilitatea este uriașă, deoarece de tine depinde nu doar informarea celor care au încredere în cuvintele tale, ci însăși călăuzirea lor către devenire. Dacă prăbușirea devine o opțiune, prezentată publicului încrezător sub o lumină înșelătoare, lucrurile se îndreaptă către dezastru. De aceea, de exemplu, o știre trebuie să rămână simplă, sobră, imparțială, nu o rampă de lansare pentru convingerile proprii.
Amputarea unor rosturi primordiale din actul jurnalistic duce la mimarea prezentării adevărului sau, mai grav, la mistificare. Când calpul poartă nume și veșminte împrumutate, polii înțelesurilor se schimbă după bunul plac, imprevizibil, făurind vârtejul haosului, mai cu seamă atunci când jurnalistul este cel care girează, fie și prin tăcere culpabilă, amorțirea simțurilor și acceptarea irealului ca normă. Iar de aici apare vidul logicii, toate construcțiile silogistice pornesc de la cel puțin o premisă fără acoperire, postulând aberația din start, apoi se încheie, desigur, cu un fals, numai bun de așezat ca slogan al prăbușirii. În completare, concluzia căderii nu va fi niciodată – nu sub această zodie infamă – coerentă, ci va prezenta dezastrul ca pe un parcurs asumat, parte a întregului glorios, așa cum naziștii își numeau înfrângerile retrageri planificate pe poziții dinainte stabilite.
Indiferent cât de nobil ar părea scopul final, actul jurnalistic trebuie să rămână integru, fără a se căuta zugrăvirea adevărului cu alte culori, potrivite unei vinovate deturnări a sensurilor. De aceea, mă gândesc că anumite știri, izvorâte parcă din creuzete obscure, ar trebui prezentate asumat drept texte de opinie, care înfățișează o părere, posibil impecabilă, posibil eronată, nu un fapt. Și nu arăt cu degetul, pentru că vedem cu toții cum atât abordarea unor subiecte, cât și adăugarea nuanțelor subiective apasă asupra informării corecte, modificându-i postura și abătându-i traseul.
Știrea de opinie, fără a purta acest nume, a devenit o apariție banală în viața de zi cu zi. Poartă culori partinice și incumbă ideologii, prezintă imagini din unghiuri improbabile, decolează din locuri comune, plutește prin înălțimi amețitoare și aterizează maiestuos în lanul de rapiță, împlinind formalitatea unei informări trunchiate. Și singura necunoscută în această situație rămâne motivarea jurnalistului de a participa la domesticirea actului de presă. Deoarece eu sunt convins că jurnalismul nu poate, nu trebuie să fie doar o meserie, o sursă banală de venit, ci rămâne, cu necesitate, o misiune: prezentarea adevărului, așa cum este el, lipsit de zorzoanele poposirii întru derivă, la marginea cuvântului, unde totul poate fi orice sau mai nimic.
Păstrând lucrurile întru abstract sau înduplecându-le întru concret, trebuie să înțelegem că îi datorăm publicului sinceritatea, dincolo de orice. Realitatea descrisă onest, nu filtrată prin subtilități partinice și machiaje ideologice. Informația corectă, nu… știrea de opinie.
Alexandru Pripon
(Revista UZP, nr. 35/2024)
