PERSONALITĂȚI MARCANTE ALE PRESEI ROMÂNEȘTI ( AUGUST 2019 )
ALEXANDRU MACEDONSKI (14 martie 1854, București – 24 nov. 1920, București), poet, prozator, dramaturg și publicist. Conducător al cenaclului și revistei Literatorul, promotor al modernizării poeziei românești. Polemici cu V. Alecsandri, Eminescu, I.L. Caragiale. A încurajat tinerii scriitori, ca Bacovia, Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă (1896) i-a debutat pe Tudor Arghezi și Gala Galaction. Membru post-mortem (în 2006) al Academiei Române. Facultatea de Litere a Universității din București. Debutează cu volumul de versuri Prima verba (1827). Pasionat de jurnalismul politic și de politică, devine membru al PNL și editează ziarul Oltul (1873-1875), unde publică articole pro-liberale, traduceri, povestiri, impresii de călătorie. În 1875, e arestat la Craiova, acuzat defăimare și invitare la rebeliune împotriva Partidului Conservator și a junimistului Lascăr Catargiu, închis la Văcărești, în București. În 1876, e redactor la Stindardul, ziar politic, literar, comercial și științific, unde publică traduceri, proză și teatru. În 1877, colaborează la ziarul Timpul, cu versuri. Colaborează la revista Familia, cu traduceri. În aprilie 1877, editează ziarul Vestea, ziar de opoziție, cu aarticole împotriva lui C.A.,Rosetti și a lui I.C. Brătianu. Scoate ziarele de succes Dunărea, Fulgerul, iar în 1880, scoate revista Literatorul. Publică volumul de Poezii (1882). Polemică cu V. Alecsandri, căruia îi neagă puterea de creație, Polemică cu Eminescu, nenorocita de epigramă din 1883 la adresa lui Eminescu, bolnav. Urmări dramatice pentru el. În 1884, părăsește țara, sestabilește la Paris, începe să scrie în limba franceză. În 1885, se întoarce în țară, publică versuri în limba franceză în revista La Walonie din Liege, unul din primele organe ale simbolismului francez. În 1888, scoate România literară. Colaborează la Românul. În 1894, scoate ziarul Lumina. Polemica cu I.L.Caragiale, pe care îl acuză de plagiat. Scandalul Caion. OPERA LITERARĂ: Prima verba (1872), Poezii ( 1882), Excelsior (1895), Flori sacre (1912), Poema rondelurilor (1927. Proză. Teatru.
EUGEN LOVINESCU (31 oct.1881, Fălticeni – 16 iulie 1943, București), critic și istoric literar, teoritician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, prozator, dramaturg, traducător, publicist. Cel mai important critic literar, după Titu Maiorescu. Urmează gimnaziul din Fălticeni, Liceul internat din Iași (1896-1899), absolvent al Facultății de limbi clasice a Universității din București (1903). Profesor de liceu la Ploiești ( 1904-1906) și București. Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903). În 1904, colaborează la Epoca. Doctor în Litere la Paris (1909). Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu, Viața românească și Convorbiri critice. Editează revista Sburătorul (1919-1922; 1926-1927) și patronează, până la sfârșitul vieții, cenaclul literar cu același nume. A colaborat la Boua revistă română, Flacăra, Rampa. A introdus noi criterii și un nou limbaj în critică. Impresionismul judecăților de valoare este dublat de analiza sociologică, istorică și estetică a operelor literare. El va crea conceptul de modernism și va introduce teoria revizuirilor literare și morale, teoria mutației valorilor estetice și a sincronismului, teoria imitației, de simulare și stimulare a dezvoltării socio- culturale a popoarelor mici față de popoarele aflate pe o trreaptă superioară de dezvoltare. Membru post-mortem(1991) al Academiei Române. OPERA ( selectiv): Istoria civilizației române moderne (1924-1925), Istoria literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929), Critice (1925-1929), T. Maiorescu ( I-II, 1940), T. Maiorescu și contemporanii lui ( I-II, 1943-1944), T. Maiorescu și posteritatea lui critică (1943), Revizuiri (2003), Memorii (I-III), 1932), Mite ( 1934), Bălăuca ( 1935).
GEORGE MACOVESCU ( 28 mai 1913, Joseni, Buzău – 20 martie 2002, București), politician, ministru de externe, scriitor, jurnalist. A debutat în 1930 în ziarele Adevărul și Dimineața. În 1936, se înscrie în PCR, care era în ilegalitate. A absolvit Facultatea de drept a Universității din București (1939). Între 1947-1949, este membru al Legației române la Londra, apoi este director la Ministerul Afacerilor Externe, până în 1952. Redactor-șef adjunct la Gazeta literară. Profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din București. În 1959, revine în diplomație, ca ambasador extraordinar și plenipotențiar al RPR în SUA. Între 1961-1967, este adjunct al ministrului de externe, iar între 1967- 1972, prim-adjunct. Între 1972- 1978, este ministru de externe. A fost deputat în M.A.N. (1969-1985). Președinte al Uniunii Scriitorilor din România (1978-1982). OPERA: Unele probleme ale reportajului literar, București, 1956, Oameni și fapte, București, 1957, Introducere în știința literaturii, București, 1962, Vârstele timpului, București, 1971, Farmecul pământului, București, 1977, Undeva, cândva, București, 1965, Trecânde anotimpuri, București, 1988, Jurnal, vol. I, Domino, București, 2006.
EUGEN BARBU ( 20 februarie 1924, București – 7 sept. 1993, București), jurnalist ( polemist, pamfletar), prozator, poet, critic literar, critic de artă, dramaturg, scenarist, traducător, director de reviste, membru corespondent al Academiei Române (1974), om politic, laureat al premiului Herder. Înscris la Facultatea de drept din București (1943), școală militară de ofițeri (până în 1945), Facultatea de litere și filosofie a Universității din Bucuyrești (1947), membru supleant al C.C. al PCR (1969), deputat în Marea Adunare Națională (1975). Din 1970 până în 1989, a condus revista Săptămâna. A înființat, împreună cu Corneliu Vadim Tudor, Partidul România Mare și revista România Mare. Redactor-șef al revistei Luceafărul (1962-1968), a înființat cenaclul Nicolae Labiș (1963). A debutat cu volumul de nuvele Munca de jos. OPERA. Romane: Groapa (1957), Șoseaua Nordului (1959), Facerea lumii (1964), Princepele (1969), Incognito, I-IV, (1975-1980), Săptămâna nebunilor ( 1981). Reportaje: Pe-un picior de plai (1957), Cu o torță alergând în fața nopții (1972). Memorialistică: Jurnal (1966), Jurnal în China (1970), Caietele Princepelui , I-VI, ( 1977-1981), O istorie polemică și antologică a literaturii române (1976). Teatru: volumul Teatru (1968). Traduceri: Thomas Mann, Doctor Faustus ( în colaborare ), Faulkner, Priestley.
NESTOR IGNAT ( 2 martie 1918, Iași – 29 aug. 2016, București), poet, ziarist, conducător de ziare, profesor universitar, decan al Facultății de Ziaristică, critic de artă, memorialist, traducător. Personalitate multilaterală, unul dintre cei mai importanți ziariști români, a avut un rol important în învățământul ziaristic din România. A urmat Liceul „Spiru Haret” (1936) și Facultatea de Filosofie și Litere, Universitatea din București, luându-și licența în filosofie (1941). Funcționar al Academiei Române, Serviciul Publicații (1941). Între 1941-1945, în armată. Școala de ofițeri de transmisiuni. Veteran de război. Lucrează în presă ca redactor și în diferite funcții de conducere la Scânteia , Era socialistă (1945-1969). Președinte al Uniunii Ziariștilor (1958-1976), președinte al Comisiei profesionale a Organizației Internaționale a Ziariștilor, până în 1981. A publicat zeci de articole, în special pe teme culturale. Profesor la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București (1946-1950). Profesor și decan al Facultății de Ziaristică (1969-1981). Călătorii în străinătate și stagii de perfecționre la Paris (1973 și 1977), în SUA (1970 și 1979), Germania Federală (1969 și 1978). Ca scriitor, a debutat cu poezii în Jurnalul literar al lui G. Călinescu, în 1939. În 1943, publică versuri în Vremea. În 1946, apare volumul Poezii, cu desenele autorului. Poetul Nestor Ignat e și un grafician care „înfățișează întreaga lume cuprinsă de delir” ( Geo Bogza). Ilustrații de carte. Expoziții la Biblioteca Pedagogică Națională (1996 și 2004) și la Galeria Dialog, de la Primăria Sectorului 2 (2011). A colaborat la revistele Viața românească, Diplomat Club, Anotimpuri literare și la alte publicații din țară și străinătae. Emisiuni la Radio și TV. OPERA: Prin templele muralismului mexican (1968), Pictori muraliști mexicani (1972), Din albumul unui călător (1980), Trăsăturile specifice ale mesajului presei (Salonic, 1984), Alice Voinescu, Kant și școala de la Marburg (1999), Nae Ionescu.Tratat de metafizică, în colaborare (1999).
SMARANDA GHEORGHIU ( 5 oct. 1857, Târgoviște – 26 ianuarie 1944, București), poetă, prozatoare, dramaturg, ziaristă, traducătoare, militantă în mișcarea feministă, membră a mai multor societăți culturale, cunoscută sub numele de Maica Smara. A urmat cursurile Școlii Centrale de fete din București (1870). Institutoare la Sinaia, la Ploiești și București. Între 1882-1885, scrie pentru revista Școala română, iar între 1893-1895, lansează revista literară Altițe și Bibliuri. În 1881, debutează în revista Literatorul a lui Al. Macedonski, cu o traducere din Edgar Allan Poe. Ca scriitoare. a colaborat la cele mai importante ziare și reviste ale vremii, printre care: Convorbiri literare, Fântâna Blanduziei, Literatorul, Tribuna, Universul, Românul, Revista literară. În 1888, publică primul ei volum de versuri, Din pana suferinței. A condus un cenaclu literar la care a participat și Eminescu. Prietenă cu Veronica Micle, care a numit-o Maica Smara. Membră a unor organizații culturale atât în România cât și în străinătate. A participat la mai multe congrese internaționale. A călătorit prin România și prin mai multe țări din Europa și din Asia. OPERA: Nuvele (1890), Veronica Micle (1892, 2005), Mozaicuri (1897), Dorul de țară (1904), Țara mea (poezii, 1905), Băiatul mamii, roman 1920), Simfonii din trecut ( 1927), Schițe din Târgoviște (2003), Rănile noastre sociale (2005), Inteligența Femeii (1896, 2007), Schițe și amintiri din Italia (1900), O româncă spre Polul Nord (1932).
NICOLAE CARANDINO ( 19 iulie 1905, Brăila – 16 februarie 1996, București), ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducător și memorialist. A urmat Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila (1923), licența în drept la București (1926), studii de doctorat la Paris. Debut în Franța, la revista „1930” (1930). Activitatea priofesională: Prim-redactor la Facla (1930-1938), Credința, Lumea românească, Reporter, Azi, Floarea de foc, Dimineața, Curentul, Rampa ( redactor-șef, 1942-1945), Bis ( redactor-șef, 1941-1942), vicepreședinte al UZP (1938-1944), directorul Teatrului Național din București, director general al teatrelor și operelor (1945), redactor-șef și director la Dreptatea (1945-1947). Datorită atitudinii sale împotriva regimului de dictatură antonesciană, este internat în lagărul de la Târg Jiu, în 1942. Arestat în 1947, anchetat , judecat în cadrul fruntașilor PNȚ (Iuliu Maniu și ceilalți), condamnat la 6 ani temniță grea, 2 ani de degradare civică. În realitate, a fost deținut 9 ani în închisoarea de la Galați, Sighet și București . Domiciliu forțat până în 1962, în Bărăgan. După o tăcere de 19 ani, revine în presă cu numeroase articole tatrale, plstice și traduceri. Cetățean de onoare al Brăilei (1995).OPERA: Autori, piese și spectacole, București, 1973, Actori de ieri și de azi, Cluj, 1973, Radiografii teatrale, București, 1976, De la o zi la alta, București, 1979, Teatrul, așa cum l-am văzut, (1935-1946), București, 1986, Nopți albe, zile negre, București, 1992, Rezistența, prima condiție a victoriei, articole politice, apărute în Dreptatea ( 1944-1947), București, 2000.
GEORGE G. POTRA ( 9 februarie 1940 – 17 dec. 2015, București), istoric, cercetător, diplomat și ziarist, profesor universitar dr, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România. Pasiunea pentru istorie i-a insuflat-o tatăl său, George Potra, unul din părinții fondatori ai istoriei Bucureștiului. A absolvit Facultatea de istorie a Universității din București (1962), a făcut studii postuniversitare de științe politice (1980) și de ziaristică (1987). În 1971, devine primul corespondent al României la NATO. A colaborat la prodigioase reviste din țară și străinătate ( peste 500 de studii și articole). La Editura Enciclopedică a inițiat „Biblioteca de istorie contemporană a României”. Marea lui pasiune- Nicolae Titulescu. Referent relații în cadrul MAE (1964-1967), director adjunct al Secretariatului de politică externă și șef de secție la săptămânalul de politică externă Lumea (1969-1973) și apoi redactor-șef al Redacției publicațiilor pentru străinătate (1979-1989). Redactor -șef adjunct al cotidianului Meridian, secțiile știință, literatură , artă (1992-1994), redactor-șef al Editurii Enciclopedice (1994-1997) și director relații publice al Societății Profox (1997-1999). Consilier științific pe lângă Direcția Arhivelor Diplomatice din MAE (2001), membru al Comisiei Naționale penru Publicarea Documentelor Diplomatice (2002) și consilier personal al primului ministru al Guvernului României (2002). Coordonatorul Colecției de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida Fundației Europene Nicolae Titulescu. Director executiv al Fundației Europene Titulescu (din 2002) și director științific al Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale din România ( din 2003). A publicat circa 50 de volume, singur sau în colaborare, monografii pe probleme de politică externă sau de istoria culturii, traduceri din engleză, americană, franceză și rusă. A primit numeroaase distincții, printre care Premiul național de jurnalistică (1980).
DARIE NOVĂCEANU ( numele real, Aurel Mituțoiu, 8 mai 1937, Crasna, Gorj – 3 aprilie 2018, Madrid, Spania), scriitor, traducător și jurnalist. A urmat Liceul „Nicolae Bălcescu” ( 1952-1959) din Craiova, Facultatea de filologie din București, Secția de Limba și literatura spaniolă (1957-1962). Referent la Ministerul Afacerilor Externe (1966). A colaborat la diferite publicații, redactor la revista Secolul XX (1962-1964), Lumea, Gazeta literară, Luceafărul (1966), România literară (1966-1968). Funcționar la Uniunea Scriitorilor. Director al ziarului Adevărul ( dec. 1989). În martie 1991, a fost îndepărtat de la conducerea ziarului și numit (în nov. 1991) ambasador în Spania ( dec. 1991-dec. 1996). A fost numit și reprezentant permanent al României pe lângă Organizația Mondială a Turismului, cu sediul la Madrid. A publicat peste 70 de volume în Spania, Mexic și România, majoritatea fiind de poezie. A fost membru al Academiei Regale Spaniole. Premiul Național al Spaniei pentru volumul Luis de Gongora y Ayole: Polifem și Galateea. S-a stabilit la Madrid. OPERA: Autobiografie, versuri, Editura pentru Literatură, 1962, Păsări de lut, poezii, Editura pentru Literatură, 1966, Noaptea, pe drumurile Italiei, Editura tineretului, 1968, Tehnica umbrei, poeme, Editura Eminescu, 1970, Ora Americii Latine, Editura Albatros, 1971, Există nopți, versuri, Editura Albatros, 1973, Havana, Editura Meridiane, 1974, Precolumbia, Editura Sport-Turism, 1975, Insulele Canare, Editura Sport-Turism, 1981, Efectul oglinzii, Cartea Românească, 1983, Întoarcerea gladiatorului, versuri, Editura Eminescu, 1986, Reporter în piața ghilotinei, Editura Adevărul, 1990, Descântec întru adormirea corupției, Editura PRO, 1997, Saloanele de lux ale memoriei, Editura Elion, 2006. A făcut numeroase traduceri din poezia braziliană, chiliană, costaricană, cubaneză etc. A tradus din limba spaniolă în limba română, din limba română în limba spaniolă.
VIOREL SĂLĂGEAN ( 16 aprilie 1942, Giungi, comuna Beltiug, jud. Satu Mare – 22 aprilie 2003), jurnalist, scriitor și politician. Facultatea de economie generală din cadrul ASE, doctor în economie (1985), A intrat în presă în 1965, a publicat în ziarele și revistele Scânteia, România liberă, Probleme economice, Tribuna economică, Lumea, Luceafărul, Contemporanul. A făcut parte din conducerea ziarului Scânteia și a fost secretarul Comitetului de partid Presă, Edituri. În 1989, a fost printre membrii fondatori ai ziarului Adevărul. În 1992, a fondat Adevărul economic, iar în 1993, Romanian Bussiness Journal. Între 1992-1996, a fost senator în jud. Satu Mare, pe listele PUNR. În 1997, a făcut parte din Biroul Executiv al PDSR, apoi, exclus din PDSR, a fost membru fondator al Alianței pentru România. Membru al Clubului Român de Presă și al Societății Scriitorilor Români. Pe lângă articole și studii, a publicat 11 cărți. OPERA: Gutenberg la computer, impresii de călătorie din R.F. Germană, Editura Politică, 1981, Bună dimineața, Terra, Editura Sport-Turism, 1982, Scânteile speranței, o nouă eră energetică?, Editura Politiucă, 1984, Meridianul Mississipi, însemnări de călătorie, Editura Sport-Turism, 1985, Dialoguri întâmplătoare. Despre lumea în care trăim, Editura Politică, 1987, Meridianul albastru, impresii de călătorie din China, Mongolia și Anglia, Editura Sport-Turism, 1989, Hello, America, Editura Adevărul, 1992, Am fost candidat la președinție, Editura Adevărul, 1996, Cartea cu evenimente, primele 100 de zile ale Mileniului Trei, Editura Penta Media, 2002, A primit Premiul național pentru publicistică. (1975).
Ion Haineș / UZPR
