Context
În peisajul arhitectural al țării, în general, și al Timișoarei, în special, arhitectul Hans Fackelmann leagă un lanț în arcul timpului.
Îl vom recunoaște în perioada anilor 1945-1990 într-un funcționalism perfect, bine gândit funcțional, ca aparținând unei embleme moderniste a momentului.
Deși îi vom cunoaște opera ca aparținând unei perioade cu multe restricții din punct de vedere istoric și cultural, ne vom da seama că arhitectul a depășit deșertăciunea vremii și și-a impus un patrimoniu foarte bine definit.
Nu avem dreptul de a afirma că perioada numită mai sus ar fi o lacună nedreaptă în ceea ce privește atitudinea față de arhitectură și arhitecți, din contră, vom încerca o așezare în lumină a operei și personalității umane.
A fost un arhitect și cadrul didactic universitar român de origine germană și a făcut parte din Grupul etnic al șvabilor din Banat.
De fapt, descinderea acestei familii cu numele Fackelmann s-a produs în jurul anului 1828 la Sînmartin, prin colonizare (sat aparținător de comuna Macea).
(După război, prin anul 1946 ia ființă la Macea Cooperativa de Consum „Unirea plugarilor”, președinte învățător Ilie Groza Ioan, care deservea populația prin mărfuri comercializate de Messer Martin, Fackelmann Ioan (Hanți), Fackelmann Iosif, Groza Teodor ș.a. Asta până când, în 1964, se dă în folosință „Universalul”, care s-a impus peste vechile duchene (*magazine), cf. Florica R. Cândea, Macea. Înscrisuri monografice, pp. 105-106).
Cu privire la semantica numelui, Fackelmann înseamnă, potrivit unui Dicționar universal de simboluri, „bărbat cu făclie” (ceea ce, metaforic, nici nu e departe de aura care l-a înconjurat și i-a (i)luminat profesia)!
Limba pe care o vorbeau era germana de dialect din zona Franconia.
Viața
Hans (Ioan) Fackelmann a văzut lumina zilei în comuna Macea (27 noiembrie 1933) și a plecat din lume în urmă cu patruzeci și cinci de ani (27 iulie 1979, în urma unei grave suferinți).
Școala primară a absolvit-o în limba germană la Neu-Arad (Aradul Nou). A absolvit apoi Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1952), urmând apoi (1952-1958) Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București (absolvent diplomat).
Îmbrățișând o așa nobilă profesie, a fost, pe rând: arhitect proiectant în cadrul Institutului de Proiectări Timișoara (DSAPC-Direcția de Sistematizare, Arhitectură și Proiectarea Construcțiilor) devenit IPROTIM (1958-1970).
Din 1970 (până la stingerea din viață) a îndeplinit calitatea de conferențiar în cadrul Institutului Politehnic Timișoara, Facultatea de Construcții, Secția de Arhitectură.
Tot din anul 1970 (până la pensionarea din 1978) este ales ca vicepreședinte al Uniunii Arhitecților din R.S.R (ocazie prin care a avut fructuoase colaborări cu tineri arhitecți, promovând valorile).
A fost foarte iubit de studenți, insuflându-le din cunoștințele sale cu tact, dragoste și multă pasiune, dar s-a și bucurat de perioada de înflorire a arhitecturii postbelice din România.
A participat la diferite simpozioane și conferințe (de consemnat anul 1965, când a participat la Conferința Internațională a Arhitecților de la Paris, în urma premiului dobândit pentru edificiul Universității).
Familia
A fost fiul unui negustor din Macea, satul meu natal, care deținea o prăvălie denumită „La Hanți”. Casa era una cu specific local, la o intersecție de uliți, foarte bine îngrijită și parfumul florilor îmi îmbăta desele treceri pe acolo (ca toponim, locul era situat aproape de „Ulița nemțească” înspre „Drumul Sumartonului” / Sînmartin (fiind coleg de generație cu mama mea).
Două prăvălii ale negustorilor nemți deserveau satul (cam prin anii 1955 până la construirea Magazinului Universal al Cooperației: „La Hanți” și „La Baci Ștefi” – Stefan Scwerthoffer).
A fost căsătorit cu arhitecta Aurelia Fackelmann (n. 3 aprilie 1933, Petroșani – m. 1991).
Pe lângă colaborările profesionale cu soțul său, Hans Fackelmann, arhitecta Aurelia Fackelmann mai are în palmares și alte lucrări: bloc de locuințe în Bulevardul Republicii nr. 10, Timișoara (1961), ansambluri rezidențiale în microraioanele I și II Reșița (1963-1968), Casa de Cultură Buziaș (coautor, 1978), extinderea Căminului Studențesc al Universității de Medicină Timișoara (1977).
Fiica acestei renumite familii de arhitecți timișoreni (au avut reședință în zona străzii Cetății), Wanadis Fackelmann Holzinger (n. 1961) locuiește în Germania și este absolventă de Filologie, la Universitatea de Vest Timișoara (în limba germană), acum lector universitar. A trăit printre planșete și a primit o educație aleasă. În casa familiei sale se respira un aer al creației gânditoare, astfel că, în casa părinților săi, se trăia arhitectură!
Creația
În doar douăzeci de ani de susținută activitate, arhitectul Hans Fackelmann a devenit remarcat prin opere devenite adevărate repere ale arhitecturii moderne din perioada postbelică (de orientare funcționalistică).În cele ce urmează, vom menționa cele de anvergură:
– pavilion cu 80 de locuri la Spitalul din Bozovici, Caraș-Severin (1958-1959);
– amenajarea parcului din jurul Catedralei Ortodoxe din Timișoara (1960-1964);
– Universitatea din Timișoara (șef de proiect, 1964, în colaborare cu arhitecții Sorina Gavra și Georgeta Voia), edificiu premiat de Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (1964) și de Uniunea Arhitecților (1967);
– bloc de locuințe, 20 apartamente, pe Bulevardul Mihai Viteazul, Timișoara (1961);
– complex de deservire al Cooperației Meșteșugărești din zona Complexului Studențesc Timișoara (1965-1966);
– sediul administrativ al Hidrocentralei „Porțile de Fier” din Drobeta-Turnu Severin (1967-1968);
– pavilionul Sere Timișoara (1966);
– studii preliminare privind Institutul Agronomic Timișoara (1968-1969) din zona Piața Unirii, ulterior în curs de restaurare și amenajare în muzeu, obiectiv continuat și finalizat de soția sa, Aurelia Fackelmann (1978);
– Liceul de Muzică „Ion Vidu” din Timișoara (1967-1969), în colaborare cu soția Aurelia, o lucrare distinsă cu Mențiunea de Creație (1970) a Uniunii Arhitecților din România. Sala de concerte a Liceului de Muzică „Ion Vidu” a fost gândită ca un „Fotoliu imens”, care să reunească publicul sub o cupolă imensă și deține o acustică deosebită (în anul 1969, Yehudi Menuhin, violonist de talie mondială, a considerat acustica a fi una de mare acuratețe și cea mai bună din Europa).
– laborator de chirurgie experimentală al Institutului de Medicină Timișoara (1969-1970);
– atelierul-Școală și sediul Facultății de Construcții Timișoara (1972-1973), lucrare continuată de colegii din cadrul Secției de Arhitectură;
– Biserica Romano-Catolică din Dumbrăvița, Timiș (1976-1979), obiectiv finalizat după dispariția arhitectului.
– ansamblul Bisericii Romano-Catolice din Orșova (considerată de autor „lucrarea vieții sale”). Acest lăcaș de cult „Neprihănita Zămislire” (Monument istoric) a fost conceput împreună cu inginerul constructor Victor Gioncu (1933-2013), cu sculptorul Peter Jecza (1939-2009) și pictorul Gabriel Popa (1937-1955) pentru „Calea Crucii / Drumul Crucii”. Acest sacru „Drum al Crucii” a creat dispute uriașe pentru că, pe lângă sfinți, au apărut și figuri contemporane (astfel, lângă Pilat din Pont apare Lenin, iar mai încolo, John Lennon ori Nadia Comăneci). Biserica de rit catolic din Orșova a fost ridicată în vremea comunismului, după ce fostul lăcaș de cult a fost înghițit de ape, în timpul construirii Barajului de la Porțile de Fier I. Având în vedere că la aceste timpuri în Orșova exista o puternică și solidă comunitate de catolici, germani, unguri și cehi, regimul de atunci a permis, în mod special, ridicarea bisericii din fonduri exclusiv provenite din Germania. Această clădire are o formă inedită, de cort, fiind acoperită în formă de cruce, nonconformistă pentru producția de arhitectură a României acelor ani.
Iată ce a consemnat, mai târziu, sculptorul Peter Jecza: „Cu Hans Fackelmann, arhitectul care a primit comanda bisericii, prieten și colaborator excelent, am lucrat mai mulți ani. Forma bisericii se năștea în mâinile mele ca o sculptură: ideea de înălțare, prin trepte, de pe relieful fațadelor, raportul luminii cu volumele, totul a fost simțit, gândit, prelucrat în atelierul meu și transpus apoi în calcule și schițe de arhitectură… pentru mine, biserica rămâne o Operă închegată într- un sens al credinței”.
Biserica a fost sfințită în 1976.
Referințe și concluzii
Dacă ar fi să parafrazăm, arhitectul originar din Macea ar putea rămâne (și) în conștiința sătenilor (am avut bucuria de a-l cunoaște în grădina casei părintești care avea ușa larg deschisă), ca un adevărat „Portret vertical” (după titlul filmului serial turnat și rulat în anul 2023 de către Grațian Gîldău la Timișoara).
Un adevărat creator, cu o noblețe sufletească rară și o personalitate multilaterală, adversar al inerției și dușman al rutinei în profesie, a luptat cu tenacitate pentru programul arhitecturii contemporane.
Era un mare admirator al lui Le Corbusier, îl fascinau personalitatea lui multilaterală și puterea lui de a lupta pentru o arhitectură contemporană pe măsura aspirațiilor omului modern.
„Recunoștea valoarea incontestabilă a arhitecturii noastre țărănești. Îl încântau, mai ales, bisericile din Maramureș” (cf. Peter Derer, manuscris oferit prin amabilitatea soției Aurelia).
„La biserica din Orșova, soluția de rezistență este perfect adaptată ideii de arhitectură: aceea de a realiza un spațiu interior cu deschidere largă asupra altarului și iluminat zenital, și un volum exterior parcă sculptat, un monobloc integrat natural în sit, ca o stâncă, în care creștinătatea și-ar fi gravat, cândva, simbolul: crucea” (cf. Mihai Botescu).
„Pentru o perioadă scurtă, februarie 1977 – septembrie 1978, am fost asistentul lui Fackelmann. Pentru generațiile de arhitecți, «Vremea lui Fackelmann» a reprezentat o etapă distinctă în evoluția arhitecturii postbelice” (cf. Mihai Opriș).
„Își cucerea studenții prin căldura și farmecul personal, le insuflă tinerilor spiritul creator și îi ghidează, fără a impune soluții, spre găsirea celei mai potrivite soluții” (cf. Georgiana Ivan).
Puțin cunoscut, controversat de cei care l-au cunoscut, combativ (s-a opus demolării bisericilor), extrem de creativ, personalitate puternică, bun organizator, într-o perioadă istorică postbelică, în care imaginea arhitecților era ștearsă, iar creația le era impusă după dogme staliniste, Hans Fackelmann a reușit să spargă limitele și, deși tânăr, propune o arhitectură vie, unitară, simplă, întru totul sincronă cu opera sa de creație și în acord cu alchimia dinafara peisajului românesc și fără timpul care îi presa gândirea creativă.
Urmând un posibil crez ideatic, „îmi place să rup din cosmos un spațiu, pe care să-l modelez conform necesității funcțiunii”, este momentul să îi dăm arhitectului măcean (șvab timișorean) Hans Fackelmann, cuvenita aducere aminte, iar portretul să deschidă noi punți spre cunoașteri.
În ceea ce ne privește, acest eseu nondeclarativ se vrea un modest omagiu spre slăvirea, prin cuvinte așezate în așa-zisul portret (aproape) sentimental, al unuia care, necunoscut generațiilor de azi, a lăsat un model uman și un stil propriu de gândire creativă, fiind „o cheie de boltă” a arhitecturii timișorene.
Desigur, nu avem pretenția unui material exhaustiv, am dorit să atrag atenția tuturor, chiar și locuitorilor din satul meu de graniță, că Arta „sparge” frontiere, că a cere materiale despre înaintași, nu este nicio corvoadă ori o obligație, ci este pură simțire.
Macea a dat lumilor nume importante, dar ce folos!? Sertarele memoriei sunt mai mult închise.
Elogiul se îndreaptă și înspre edificiul Universității de Vest din Timișoara, care este un reper în învățământul superior național (și pe care am urmat-o cu sfințenie și același crez: înalță-mă!).
Îndemn a nu fi minimaliști și a nu ne prăfui înaintașii!
Bibliografie
Reviste:
Arhitectura (București), 1990, pp. 70-73.
Lucrări edite:
Constantin, Paul, Dicționar universal al arhitecților, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980.
Bica, Smaranda Maria, Biserici din secolul 20, Timișoara, Editura Mirton, 2004.
Miclăuș, Marius, Proiectul 5060, Universitatea de Vest Timișoara (Între limite sau spațiu public generator la Hans Fackelmann), Timișoara, Editura Universității de Vest, 2015, pp. 44-101.
Szekeley, Gabriel, Enciclopedia arhitecților din Banat, 1700-1990, Timișoara, Editura Eurostampa, 2023, pp. 141-142.
(n.a. Am atașat pentru, concludență, două imagini cu magazinul, efectuate în 2002, în drum cu scop documentar la Macea)
a consemnat Florica R. CÂNDEA
Membru UZPR, Filiala „Ioan Slavici” Arad