EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI
Dor de Eminescu Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi. De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape, Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde, Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape. Îmi este dor de Eminescu pe înserate Când îi citesc versul pe genunchi de iubită, Construiesc din metafore cu migală palate Şi alături…