Copacul cu aripi
Copacul acela fusese odată ca mine, copilul unor părinți, adică, însă nu oameni, asemenea părinților mei, ci copaci, asemenea lui. Poate că era bunicul copil, atunci. Acum erau amândoi la fel de bătrâni. Doar că bunicul mai scotea câte o vorbă din când în când. Stătea pe un scăunel la poartă și se uita la oamenii ce treceau pe drum. Îi vedea ca prin ceață, întrecându-i te miri ce. Copacul stătea pe câmp, în picioare, căutând cu privirea în depărtare. În depărtarea vieții lui, nu a câmpului, unde nu mai…
