◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Alexei Mateevici sau omul marginii

Noi toți am ieșit din sutana lui Mateevici! O spun, parafrazând pe Dostoievski, care se referea în alt context la mantaua lui Gogol. 

De ziua Limbii române ne gândim la Alexei Mateevici, cântăreț al graiului, poet, traducător, etnograf, pedagog și preot. Ne gândim la acest mare nume al Basarabiei. Românul basarabean școlit la Kiev, românul cu școală rusească. Mateevici este un Alecsandri al Basarabiei și când spun asta mă gândesc la câteva titluri: „Țara”, „Țăranii”, „Eu cânt”, „Din cântecele poporane ale Basarabiei”, „Bocete funerare” etc. El este poetul care a conștientizat faptul că o limbă creează poezia, că de acolo își trage sevele actul poetic. 

  1. Călinescu a văzut în poemul „Limba noastră” nimic altceva decât „o nouă definiție poetică a limbii române”. O definiție care venea dinspre Nistru, dinspre marginile românității și ale latinității. Și anume acea extremă geografică nuanța și configura o sensibilitate nouă, vie, eclatantă! Anume acel specific al limitei umane interesează. Anume acea tensiune a limbii și culturii, care apare la învecinarea acestora cu un alt spațiu cultural, produce un mare poet în cazul lui Mateevici! Este spațiul pe care îl va surprinde Gib Mihăiescu în unul din romanele sale despre Nistru. Alexei Mateevici a fost conștient de alteritate, a transpus-o în limba română și aici mă refer la traducerile lui din Pușkin, Lermontov, Cehov și alți scriitori ruși. El a fost conștient de istorie și de locul poporului său pe harta ei. Spirit creștin, un homo religiosus, a văzut în creștinism o formă de devenire și dăinuire general umană. Creația sa a oscilat între poezia militantă și lirica psalmodică a cântării minunii cristice. Mesianismul lui Hristos devenea astfel un model de existență bisericească, literară, artistică și culturală. Pedagogia putea deveni o slujire întru omenire. Acestea erau principalele lui teze intelectuale. Și, fiindcă eu fac parte din echipa Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, nu pot să nu amintesc că Mateevici a fost un mare cititor, o aflăm din mărturiile contemporanilor săi. 

Alexei Mateevici, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Constantin Stamati, Ștefan Ciobanu și alții sunt marii intelectuali români care au ajuns a fi remarcabili anume prin acest specific al omului de la margine, al paznicului de far, un far basarabean…

Mutațiile mentale care se produc ca un palimpsest la acel hotar creează o poezie plină de forță, una care e în stare să transforme comunități chiar și peste ani. Și poezia lui Mateevici a făcut-o și o tot face! Și aici mă refer în primul rând la poemul „Limba noastră”, imnul limbii și al poporului care o vorbește. Cele 12 strofe sunt 12 apostoli ai graiului care ne determină în ființa noastră ca neam. Este poezia care ne asigură că există o genetică a limbii, o moștenire glotică care configurează o identitate etnică. Primele 8 strofe se referă la ceea ce este limba și noi prin ea, sunt strofele identității noastre, ale ființei noastre lingvistice. Ultimele 4 strofe ne îndeamnă să acționăm, să producem schimbarea.

A murit foarte tânăr, la 29 de ani, nu împlinise nici măcar cei 39 de ani eminescieni. Dar a reușit să se impună ca poetul-tribun, poetul militant al Basarabiei din toate timpurile. Sunt 104 ani de la trecerea lui la cele veșnice. A murit în 1917, în timpul Primului Război Mondial. Lăsa în urmă o lume sărită din țâțâni, o lume care nici astăzi nu s-a împăcat cu sine. Alexei Mateevici murea în zorii unui secol care venea năvalnic și plin de sânge peste lume. Erau „zările care se aprind”… 

Alexei Mateevici rămâne un paznic de far și astăzi, când ne tot căutăm în apele pline de neguri. 

Voi încheia cu un fragment mai puțin cunoscut dintr-un poem de-al lui:

…Atâtea chipuri — rânduri, rânduri

În minte îmi răsar, învie,

Pornesc într-o călătorie,

Tovarăşi cu-ale mele gânduri,

De nu mai pot de-nviforare

Şi cad, sfârşit de obosire.

Alexei Mateevici 1917 (Mărăşeşti)

Maria Pilchin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *