◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.02.2024

„Limba română este patria mea” (Nichita Stănescu)

Suntem invadați de sub-artă, ridicată, uneori, din motive nici măcar ascunse, la rang de valoare la care te poți chiar raporta, adică. Prin extindere, se poate spune același lucru despre variantele vorbite ale limbilor, prin care ne înțelegem – sau credem că o facem. O exprimare prin care e de nerecunoscut limba standard nu poate fi decât un kitsch, oricât de categorie estetică ar fi el.

31 august, Ziua limbii române – admirabilă hotărâre de a lua o astfel de decizie la nivel guvernamental – care are scopul de a onora limba de stat, la aceeași dată cu Limba Noastră, sărbătoare similară celebrată în Republica Moldova. Minunat, dar, mă întreb – a fost nevoie de o lege pentru a ne aminti că vorbim o limbă atât de frumoasă? Că trebuie să o și să ne respectăm, exprimându-ne mereu îngrijit și corect? Ne trebuie, oare, o anume zi din an în care să o serbăm? Și nu vorbește doar profesorul de limba și literatura română care sunt, ci un cetățean al României, care, de multe ori se găsește în situația neplăcută, de a nu înțelege ce spun mai ales tinerii locuitori ai spațiului mioritic. 

Întotdeauna am crezut și susțin în continuare, că prima importantă carte de vizită este felul în care vorbești – ce cuvinte alegi și cât de corect le îmbini. Prin urmare, spun la rându-mi, atât părinții, cât și profesorii, ar trebui să nu uite că acești copii de acum, de care au grijă, mâine vor fi cei care vor lua decizii și ne vor reprezenta în fața lumii și ar fi păcat să avem un sentiment de culpă târzie, că nu am făcut mai mult pentru educația lor. 

Din păcate pentru umanitate, aceleași pericole se constată cam peste tot pe planeta noastre binecuvântată în culori. Cu ani în urmă, limba română nu părea să fie în prea mare pericol, deși, la facultate, profesorii ne avertizau că, de vreme ce este o limbă vie, în 20-25 de ani, spuneau ei, când greșelile vor avea mari șanse să devină reguli, s-ar putea să nu o mai recunoaștem. Predicția a fost, din nefericire, corectă. În anii ’80, însă, cu tot limbajul de lemn de care te loveai, dar pe care nu te obliga nimeni să îl vorbești acasă, nici măcar la școală, alte mari dificultăți nu avea draga noastră limbă „sfântă/ Limba vechilor cazanii” („Limba noastră” – Alexei Mateevici). 

Nu se putea prevedea, atunci, o mare invazie de termeni de care nu avea nevoie limba română, cu un vocabular atât de bogat, deci nu de neologisme vorbim aici, ci de cuvinte de tipul anglicismelor, mai ales, invazie universală, de altfel, care a determinat autoritățile franceze, de exemplu, să emită o lege de protecție a limbii franceze, cel puțin în C.N.A.–ul lor, relativă la folosirea limbii franceze (1994). Plus existența unui organism („Conseil supérieur de la langue française”) care are misiunea de a studia problemele legate de folosirea, dezvoltarea, îmbogățirea, promovarea și difuzarea limbii franceze în Franța și în afara granițelor ei.

Așadar, poate că ar trebui să nu ne mai culpabilizăm inutil, când încercăm să exacerbăm idei care vin să ne apere integritatea spirituală. Dacă nu mă lasă memoria, profesorul și foarte românul George Pruteanu a încercat cu disperare să impună o astfel de lege care să protejeze și să abată de la o rapidă distrugere, o limbă fermecătoare, ca a noastră. 

E drept, C.N.A.-ul nostru monitorizează și el calitatea limbii române auzită la posturile de radio și de televiziune, folosind echipe formate și conduse de specialiști, sub girul Academiei Române și al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Dar, mă întreb: este suficient doar să fie semnalate greșelile? Poate că, pentru cei care continuă să vorbească incorect sau chiar doar neîngrijit ar trebui să existe un mod de a-i penaliza (desigur, vorbim despre cei care semnează articole sau emisiuni, nu despre invitații lor). Ceea ce este într-adevăr trist este că personalitățile de la care nu te-ai aștepta au împrumutat și ele acest limbaj de circumstanță, astfel încât nu mai există nici un reper (de tipul citește cărți și reviste/ziare, acolo se scrie corect sau ascultă-i pe cei culti, fiindcă ei vorbesc o limbă perfectă sau fără grijă uită-te la programele TV și ascultă pe cele difuzate la radio, acolo sigur se vorbește limba română literară!). 

Să fiu bine înțeleasă, mi s-a părut întotdeauna că Puriștii secolului al XIX-lea erau ridicoli, dar de ce, oare, ne focusăm (cum se spune astăzi) pe cuvinte pe care nu le prea pricepem, dar e bine să se știe că există în vocabularul nostru (numărul semidocților a crescut, de altfel, vertiginos), de ce să spunem „market sau „aplicație sau mai știu și eu ce, când avem piețele noastre și cererile aferente?! Că spunem și bonjur, n-ar fi mare lucru (slava Domnului că am lăsat computerul să își poarte numele – așa cum este firesc în cazul oricărui neologism – e drept, cu varianta calculator, pentru cei care au probleme de pronunție), dar mal? (așa se scrie, așa se citește!!), fără nici o avertizare de pronunție, cum îmi aduc aminte că, pe la începutul anilor ’90 se avea grijă, în reclame, păstrând, însă, grafia originară a cuvântului. Limba română are un mare avantaj, să-i spunem – este o limbă fonetică, astfel încât nu ar trebui să existe dificultăți în scriere sau pronunțare (altfel, să fim cinstiți – dacă există vreo îndoială, câtă lume verifică în „Dicționarul ortografic, ortoepic și de punctuație”, desigur, în cazul în care el există în casă sau pe internet, măcar?). Ei, dar când ne potictim de niște cuvinte care se scriu ciudat, românul o să facă ce știe el că trebuie făcut, adică va citi toate literele. De aici și confuziile care pot apărea, de ambele părți, când cineva te întreabă (cazul surorii mele, altfel absolventă de filologie, limba engleză), „cum se ajunge la mal?” Ea a răspuns, jucând cartea inocenței, „cu barca sau înotând”. Vă puteți închipui consternarea din ochii persoanei care a pus întrebarea. 

Această anglomanie exagerată, apărută aproape ca o plagă, neîndoios, ar trebui să fie mai bine controlată. Încă o dată, francezii, pentru care limba națională este tabu, au numit cu voce tare acest pericol: „Când știm că grupurile de interese de la Bruxelles au ajuns să anglicizeze Europa, ne putem lesne imagina presiunea pe care astăzi, aceleași grupuri o exercită asupra artiștilor lumii care încă nu vorbesc engleza”. Adică, dacă înțeleg eu bine, să îmi fie, nu neapărat rușine că mă exprim într-o altă limbă, dar, ar fi cazul să pricep că nu prea am nici o șansă dacă, de exemplu, o folosesc pe cea „aleasă/ Să ridice slava-n ceruri” (din nou îl citez pe basarabeanul Alexei Mateevici).

Altfel, dacă e vorba despre neologisme, ca în cazul lui „a zapa”, care nu a prins cheag pe tărîmul mioritic, pot să înțeleg. Dar „a aplica” pentru o nouă slujbă? Pardon, job, mai ales când există deja un verb în limba română cu această formă și o modalitate de a spune ceea ce verbul din limba engleză denumește, mi se pare fără sens. În afară de confuzie, nu cred că se aduce ceva nou sau/și necesar. Și dacă ar fi vorba doar despre emi/imigranți, s-ar mai putea găsi, poate, o scuză, nu alta decât cea a comodității, cred eu, dar printre vorbitorii din țara noastră de baștină, așa cum mă avertizează, disperați, cei de acasă, asta mi-e greu să accept. Astfel încât, ce-i pot ura, de ziua ei, limbii române? Să dea Domnul să o mai putem recunoaște și peste alți 20 de ani, când o vom auzi sau o vom vedea scrisă.

Nu scrierea cu „î” din „a” sau „sunt” ne fac mai latini decât italienii, nici invers. S-a complicat doar și mai mult această deja dificilă, dar ca un fagure de miere limbă a noastră, pe care majoritatea o vorbește, cu mare mândrie, cât se poate de aproximativ. Și-apoi, chiar, mai știți „Epigonii”? Mai știți? Poate că ar trebui să repunem pe noptieră volumele lui Eminescu. Măcar pe cele de poezie.  

Grandioasele manifestări naționale și, grație internet-ului, internaționale, care își propun să unească pe 31 august, pentru câteva ore, sufletele care încă mai simt românește au, poate, șansa să fie măcar o perfectă ocazie de a ne reaminti că „limba noastră-i o comoară”, dacă nu și faptul că trebuie să ne plecăm capul în fața splendorii ei. DA, „Limba română este patria mea”, spun, la rândul meu asta, cu mâna pe inimă, încă auzind vocea lui Nichita rostind aceste magice cuvinte. Urarea este, însă, îndreptată spre vorbitorii ei, din țară și din afara granițelor – refuzați să vă adaptați la felul incult de a vorbi/scrie al majorității, care folosește o limbă „de baltă”, cum se spunea în vremea studenției mele. Dacă vreți să marcați acest eveniment, făceți-o vorbind corect. O voi repeta iară și iară. E tot ce se poate face, pentru a nu o transforma în kitsch, că tot l-am pomenit mai devreme. 

Și să spunem mersi, ca orice adevărat român care se respectă, că nu avem taxe pe vorbirea incorectă. Sau, poate pentru cea corectă?

                                                             

                                                                              Dr. Dana OPRIȚĂ

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *