Articol apărut în numărul 70 al revistei „CERTITUDINEA”
Desigur, tot ceea ce scrie Mihai Eminescu, ca ziarist, se constituie ca un adevărat compendiu politic, rod al meditaţiei sale monumentale privind destinul și perspectivele României, o contribuţie de o oportunitate/profunzime extraordina ră. Este deci, de la distanţă, cel mai mare politolog român, doctrinarul temelie.
Dar, dacă ar fi încercat să exprime viziunea sa, şocantă pentru acele vremuri şi foarte supărătoare pentru mulţi, ca independent, nu avea nici o şansă să se facă auzit, să aibă vreun efect asupra conştiinţelor timpului (şi poate nici celor viitoare – avînd în vedere cenzura oarbă a „istoriei”). Nu s-a mulţumit cu o exhibare sterilă, neputincioasă, a ideilor trofice, ci a avut virilitatea de a căuta o cale operaţională de influenţare a realităţii. Ca atare, s-a pus la dispoziţia uneia dintre taberele de pe terenul luptei pentru putere – Partidul Conservator (avînd rezonanţe cu perspectiva „organicistă” a acestuia), operînd ca vîrf de lance împotriva partidului liberal – aflat la putere – pe toată perioada în care a fost folosit ca gazetar, conducînd atacul, dinspre opoziţie. Partizanat intens, eludat de admiratorii săi, pentru a nu-i ştirbi imaginea de analist obiectiv.
- Lectura articolelor sale nu lasă loc de dubii. Şarjele sale vizează, explicit, numai politicianismul liberal, putînd deci părea azi ca partizane. Politicianul liberal e personajul dezbrăcat, expus în toată mişelia sa perfidă, în tot patriotismul lui de paradă.Și, desigur, publicistica lui a apărut şi atunci ca militantă/părtinitoare – ceea ce a făcut ca partida conservatoare să-i dea sprijin (inclusiv în documentare – pentru sinteze de autoritate în numeroase domenii), sperînd că agresivitatea lui miezoasă va reuşi să disloce electoratul şi să forţeze răsturnarea ocupanţilor puterii – acolo unde garnitura tînjitoare dorea să se cocoaţe, ca să poată profita de oportunităţile din care se înfruptau liberalii, exasperant. Deci, propaganda justiţiară dusă prin Eminescu era, din partea lor, clasica demagogie a opoziţiei lătrînd de jos. Ceea ce Eminescu trebuie să fi ştiut. Iar cînd, în sfîrşit, „revoltaţii” au ajuns sus… Eminescu a devenit un mare obstacol.
2. De altfel, într-un articol-cheie, chiar el îşi expune clar poziţia:
,,[…]E adevărat că în nici o parte a lumii presa nu este întemeiată spre a spune adevărul. După experienţele făcute de zeci de ani încoace s-a putut vedea că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice decât al adevărului […]. Nu există întreprindere cât de hazardată, cât de calculată pe uşurinţa publicului şi pe voinţa de a-i esploata nerozia, care să nu fi fost susţinută adesea de presa de toate culorile […]. Putem constata lesne că numai în rare cazuri este chip de-a prezerva acest instrument de acţiune politică, de venalitate. Nu vorbim aci de personalităţi. Desigur, există personalităţi oneste în această breaslă, dar ele sunt aşa pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu. Industria gazetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de cari publicistul cutare ori cutare scapă, de cari publicistica nu poate scăpa. Cu toate acestea, există o garanţie în contra acestor neajunsuri şi o garanţie puternică. Aceasta consistă în faptul că îndărătul unei întreprinderi ziaristice stă un grup de personalităţi politice cari au, până la un grad oarecare, responsabilitatea întreprinderei. În acest grup se vor afla totdeauna oameni de un caracter cu desăvârşire corect, cari vor şti să împiedece ca, în numele lor, să se debiteze cutare reclamă ori cutare insinuaţiune. De aceea e şi practic de-a nu ţinea seamă decât de opiniile acele ale publicisticei cari sunt acoperite de o responsabilitate certă şi e cu totul infructuos de-a discuta cu oameni ori cu ziare cari nu au absolut nici o responsabilitate”. [TIMPUL, 23 decembrie 1881].
Poate fi mai clar asumată condiţia de vector ideologic al unei grupări politice, care ar trebui să-şi angajeaze şi o răspundere, atunci recurge la propagandă? Eminescu se pronunţă aici împotriva independentului care otrăveşte liber spaţiul public cu opiniile sale, încercînd să pună pe umerii conservatorilor angajamentele ce decurg din textele „purtătorului de cuvînt”. Cine pe cine foloseşte/deturnează aici ? Probabil că Eminescu s-a lăsat legănat de iluzia că şi-ar putea manipula pînă la capăt manipulatorii, în interesul naţiei – ceea ce i-a reuşit un timp. Dar nu fără plată.