Cu sufletul cernit de supărare şi cu gândul întristat de vestea tristă a tragediilor mult prea tragice, prin care a trecut şi continuă să treacă Grecia şi al său cult şi brav popor elen (creştin ortodox mai înainte de apariţia în lume a catolicismului şi mult mai vechi decât a deveni Olimpul legendar, iar Muntele Athos evlavios), părintele-profesor Constantin Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf.Ierarh Andrei Şaguna” din Sibiu ne sfătuieşte că ar fi cel mai nimerit „…să ne ţinem gura la durerea altora, dacă nu suntem în stare să ne rugăm tăcând”. După care adaugă următoarea rostire a gândului său îndoliat: „Iartă-ne Doamne că în liniştea nătângă uităm că Dumnezeu nu omoară şi nu aprinde păduri, că el pedepseşte cu dragoste, iar Grecia şi locuitorii săi ne spun că nici când nu se va răci cenuşa tragediei lor!”;
Din adevărurile de netăgăduit ale vieţii omului, trei dintre ele decupate din inspiraţia versificată a filozofului-poet Lucian Blaga (1895-1961), fiu al Lacrămului Văii Frumoase a Sebeşului-Albei Iuliei:
1.-„Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”;
2.-„Tânărul cântă: Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea”;
3.-„Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e-înţelepciunea!”;
O altă înşiruire de adevăruri adevărate, gândite de alte minţi, rostite de alte guri şi scrise de alte mâini. Trăind nu numai în stricta realitatea a zilelor şi anilor vieţii mele, ci şi în lectura paginilor unor cărţi de căpătâi şi de mult scrise şi recent uitate, am ajuns la concluzia, universal valabilă, cum că pentru fiecare om există un ceas al venirii sale pe pământ şi un altul al plecării definitive din această lume mare. Că drumul fiecăruia în viaţă este unic în felul lui, oricât am fi dispuşi să credem că uneori se întâmplă să străbatem aceleaşi drumuri şi să ne iasă în cale aceleaşi întâmplări. Sunt de acord că ele pot fi asemănătoare, dar nu şi în lungimea sau în scurtimea paşlor noştri. Şi nici a ritmului călcării lor adâncit şi apăsat! Cât despre drumurile româneşti (reale, nu cele imaginare, poetice, filozofice sau plitico- electorale), avem la îndemâna luminii ochilor şi la puterea înţelegerii minţilor noastre să pricepem, sau să nu pricepem lecţia scrisă, lăsată nou încă din anul 1940 de romancierul Mihail Sadoveanu (1880-1961). O lecţie rămasă valabilă până în zilele noastre: „Drumurile care nu sunt asfaltate, nici pardosite cu granit, care au rămas ca-n veacul părintelui Decebal, îmi par mult mai interesante, căci mă pot scoate pe tărâmul celălalt. Fiecare „călător” urmăreşte un drum, lăutric sau exterior, călăuzit de o conştiinţă, despre care filozoful (n.a. istoricul şi crticul literar) Tudor Vianu (1898-1964) scrie că „este purtătorul marilor forţe ale istoriei. Fiecare dintre noi este moştenitorul istoriei şi creatorul ei. Mă simt apăsat de întregul trecut şi răspunzător pentru întregul viitor.”;
O autoconstatare, precum cea care urmează: În decursul vieţii, corpul omului trece de la starea de foarte bine în spre cea de tot mai greaua oboseală, inclusiv a minţii-uituce. Este chiar şi cazul meu, atunci când mă uit în oglinda dimineţilor şi constat că sunt precum România de astăzi. Ca urmare, mă surprind exclamând în gând: „Ce-am fost şi ce-am ajuns!” De unde şi readucerea aminte a amintirilor pritenului meu. Cel care era un foarte deştept coleg de şcoală primară. El mă întreba, mai zilele trecute, dacă îmi mai amintesc cât de bucuroşi eram noi doi, în anii cruntei secete şi a foametei care i-a urmat Celui De-al 2-le Război Mondial (respectiv în intervalul anilor 1945-1947), atunci când în recreaţia mare aveam de împărţi o bucăţică de mămăligă rece şi un măr pătul sau o pară mălăiaţă. Iar acum, îmbuibatul său strănepot, elev în clasa a 4-a, aruncă la coşul de gunoi bunătatea de sendvici cu şuncă şi caşcaval! Numai că noi, pe acea vreme, aveam în catalog doar note de ZECE, iar strănepotului său i se plătesc ore de meditaţii la matematică şi la limba română. În schimb, nu are rival în clasă şi pe stradă la vorbitul în limba engleză şi la butonatul pe Internet!;
Scriitorul-dramaturg George Bernard Shaw (1856-1950), Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, ne spune că „Muzica ete foarte frumoasă, dar o femeie care cântă la pian toată ziua este un blestem”;
Nu ştiu cum se face dar nu există concert sau spectacol de teatru în care printre spectatori să nu se afle măcar unul care este răcit cobză, tuşind zgomotos sau înfundat în neştire;
Soţia cântă de zori la vioară, şantajându-şi soţul că nu se va opri până nu-i promite ferm că-i va cumpăra rochia preferată;
Aflând că plec la munte în „concediu de pensionar-veteran”, un prieten mă întreabă răutăcios dacă am pus în bagaje şi „o carte de vacanţă”. Iar răspunsul meu a fost pe măsura întrebării lui: am cumpărat de la anticariat cărţi gata citite, pentru ca eu să nu mă mai obosesc cu cititul!;
Din amintirile mărturisite ale unui bătrân judecător de tribunal: „N-am văzut hoţ care să se ruşineze şi nici să îşi recunoască fapta, cu toate că dovezile erau evidente;
O mult prea tristă mărturisire personală: A ajuns să nu mă mai mire nici faptul că amărâţii de emigranţi arabi şi africani refuză să rămână definitiv în ţara mea. Şi le dau dreptate din moment ce fac acelaşi lucru şi milioane de români care muncesc şi se distrează în ţări străine!
Sibiu, marţi, 31 iulie 2018
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR