În orașul de provincie unde m-am născut și am decis să trăiesc pe mai departe există puține prilejuri dedicate divertismentului. De aceea, orice ieșire din cotidianul tern încruntat reprezintă o adevărată gură de oxigen, chiar dacă, uneori, este o gură până la urechi…
Pe site-ul unui furnizor de utilități lipsit de orice concurență (nu vă voi spune despre ce fostă regie autonomă municipală transformată în societate pe acțiuni e vorba, nici despre faptul că se ocupă cu apa, calculată la preț de Sahara), este descrisă în termeni foarte frumoși factura verde – primirea pe internet a documentului piperat –, un serviciu despre care cineva a simțit nevoia să sublinieze că este gratuit, lucru îmbucurător. Se arată că această variantă sustenabilă câștigă teren și se enumeră beneficiile aduse de factura digitală, însă eu chiar nu trebuie să fiu convins în acest sens. Am optat pentru documentul primit pe e-mail de mult timp și mă bucură faptul că nu mai trebuie să colecționez hârtii, fără rost. Bunicul meu (Dumnezeu să-l odihnească) avea dosare cu facturi și chitanțele aferente, de teamă ca nu cumva, peste un timp, să apară cu vreo restanță. „Cum să mă fac de râs, că nu am plătit?”, mă întreba, atunci când mă îndoiam de utilitatea colecției impresionante, constând în hârtii îngălbenite de vreme.
Eu, însă, am deplină încredere în site-urile furnizorilor de utilități. Dacă acolo apare că nu am nicio restanță, este totul în regulă. Dacă descopăr că am omis plata vreunei facturi, achit imediat, eventual și cu penalizările calculate, fără a comenta (decât, probabil, faptul că, privitor la împrejurările concrete ale vieții de zi cu zi, sunt un soi de poet și am capul situat în nori atunci când chiar nu e cazul).
Furnizorul despre care vă vorbeam, însă, are o politică aparte. După o perioadă scursă de la scadența facturii, trimite notificări. Unele mai puțin sustenabile, adică pe hârtie, în plic și prin intermediul unei firme de curierat. Știți și dumneavoastră cum este curierul, apare exact când nu ești acasă, te sună, acceptă un compromis privind ora sau locul întâlnirii și îți livrează coletul sau plicul fără prea multe probleme. Curierul ales de furnizorul menționat nu are numărul de telefon al celor cărora le aduce notificările. Dacă nu-i găsește acasă, lasă o hârtiuță prin care îi invită la sediul firmei de curierat, situat într-o zonă cam anevoie accesibilă. Pe bilet este și un număr de telefon, la care, naiv, am sunat o dată, spre a întreba despre ce este vorba – dacă merită să parcurg drumul către sediu sau nu. O doamnă cu voce hotărâtă mi-a replicat că nu îmi poate spune ce conține și de unde este plicul care îmi era adresat, că trebuie să merg până acolo, să-l iau și să semnez de primire. Ca în filme, am pășit în sediul firmei de curierat, măcinat de teama că o fi ceva grav… Era o notificare, nesustenabilă, că am depășit cu nu mai știu câte zile termenul scadenței privitoare la plata facturii sustenabile. Desigur, notificarea nu a fost primită și pe e-mail, deoarece este mai simplu și, cred, mai ieftin să trimiți plicuri prin curier rapid.
Mă amuză, nu mă irită astfel de situații. Încercăm să ne adaptăm la un modus vivendi preluat din import, îl descriem convingător, îl implementăm admirabil, apoi îl dublăm cu variantele așa-zis tradiționale, consumatoare de bani, hârtie, timp și efort, în dulcele stil mioritic, abia postcomunist.
Sunt multe lucruri care încă nu funcționează cum ar trebui, dar există semne că totul se va așeza, într-un final, pe făgașul normalității. Până atunci, firmele cu suficiente venituri și lipsite, sărmanele, de o binemeritată concurență, pot cheltui oricât, căci are apa pește (nu mai știu cum suna expresia originală). Povestindu-i unui vecin despre factura achitată mai târziu și despre secretul păstrat cu acrivie la sediul firmei de curierat, interlocutorul meu a izbucnit în râs și mi-a spus să nu mă plâng, pentru că se poate și mai rău. El primise o notificare pentru suma restantă de 50 de bani (valoare depășită lejer, zic eu, fără a mă pricepe, de cheltuielile cu hârtia imprimată, plicul și livrarea).
În orașul de provincie unde m-am născut și am decis să trăiesc pe mai departe există puține prilejuri dedicate divertismentului. De aceea, orice ieșire din cotidianul tern încruntat reprezintă o adevărată gură de oxigen, pe care o apreciez cu maturitatea amuzată a celui care știe ce năzbâtii înveșmântate în aparențe de firesc le vom lăsa moștenire, cu zâmbet știrb, urmașilor noștri. Și asta pentru că se poate.
Alexandru Pripon