◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro02.03.2024

„Un clasic al prozei bucovinene de azi”, II. Ioan Țicalo: „Granița blestemată”

Scriind recent despre admirabila lucrare a criticului literar Adrian Dinu Rachieru, „Emisfere de Bucovina” („Junimea”, 2023), ilustrând un atașament profund și organic față de „Dulcea Bucovină” – cea «din țară» și cea «de dincolo de graniță», –  am întâlnit în „Argumentul” acestei „cărți durernice” numele scriitorului IOAN ȚICALO (n. 16 aprilie 1945, Mihăileni / Sinăuţii de Jos, jud. Botoşani, stabilit în Râșca Sucevei), cunoscutul prozator și eseist „eminescolog”, cu referire la „granița blestemată”, prin care s-a detrunchiat o parte importantă din Țara Fagilor (ca urmare a cedării de către România a Basarabiei și nordului Bucovinei către URSS, în urma ultimatumului sovietic din inie 1940  – anexare decisă prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939). Este vorba de teritoriile ocupate de URSS în 1945, recunoscute ca românești prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, rămase dincolo de frontiera discontinuă, până azi, cu Ucraina (~450 mii km), aceea care a tăiat Bucovina noastră istorică în două. Suntem, mai precis, în zona istorică a ținutului Herța, aparținând dintotdeauna Moldovei, județul Dorohoi, plasa Siretului/ Mihăileni, Sinăuții de Jos, cu populație formată aproape în totalitate din români  (parte din ținutul anexat de către URSS la 28 iunie 1940, reintrat în componența României în perioada 1941-1944, fiind reocupată de către URSS în anul 1944 și integrată în componența R.S.S. Ucrainene).

Deși nu era prevăzută nici în Pactul Ribbentrop – Molotov și nici în notele ultimative sovietice din 26 iunie 1940, trupele sovietice au săvârșit un abuz prin încălcarea termenilor ultimatumului,  ocupând în plus și un teritoriu cu o suprafață de 400 km² și o populație de aproximativ 50.000 de locuitori din Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea de Ținutul Herța.

 

*

Chiar despre acest eveniment  cu nefastele-i urmări, – prin care, bunăoară, așezarea Sinăuți (com. Mihăileni, județul Dorohoi) a devenit un „sat rupt” în două (Sinăuții de Sus și Sinăuții de Jos),-  este vorba în romanul dlui Ioan Țicalo, laureat al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România cu cartea de proză „Vremuri maștere” (2020). Am scris și noi în mai multe rânduri despre povestirile și romanele dlui Ioan Țicalo, chiar despre cartea premiată, considerându-l „Un clasic al prozei bucovinene de azi”. Am văzut totdeauna în autorul „Graniței blestemate” un prozator de concepție și vigoare narativă, creator de lume autentică și de evocări panoramice, cu vocația frescei sociale și caracterologice pe latura compoziției „dorice”, aducând în pagină o indimenticabilă savoare lingvistică regională ce dă măsura harului său scriitoricesc. Pornind, într-un fel interesant, de la „faptul de viață”, autorul – un neorealist sadovenian – s-a dovedit destul de veridic în creațiile sale narative, știind să rotunjească, în diegeze de mare freamăt vitalist, destine și să schițeze felurite psihologii comportamentale, mai toate episoadele fiind construite pe coerența și cursivitatea unor idei și teme ce definesc un experimentat simț al creației artistice.

Și în „Granița blestemată” – un roman despre istoria satului natal urmărit în desfășurarea evenimentelor pe parcursul ultimei jumătăți de secol XX – prozatorul creează o imagine autentică a satului românesc din nordul județului Botoșani, un sat „rupt” de odioasa graniță trasată în 1940, revenit la sânul tradiționalului ținut Herța în 1941, până în 1944, când, după „întoarcerea armelor”, România a fost atașată de URSS în războiul din Apus, „blestemata” graniță revenind, într-un absurd al Istoriei, pe vechiul aliniament trasat… Dar frontiera care sfâșie comunitatea incumbă și un simbol christic, de suferință colectivă, de martiraj etnic. Adresându-se agresivului Miruț, Alexie crede că pentru „oamenii cinstiți granița asta e precum sulița ostașului care a împuns coasta sfântă a lui Iisus Hristos. Tu nu simți durere, parșivule?” (p. 134).

Romanul urmărește, mai precis, destinul unui tânăr pe nume Alexie Croitoru, fiul gospodarilor Rafila și David din Sinăuți, o familie de țărani cu o parte din pământuri rămase dincolo de „linia de frontieră”, precum pădurea de peste Molnița. Mama, o femeie între două vârste, viețuia împreună cu feciorul, ducându-și traiul din greu, tatăl fiind mobilizat. Prin sat trec periodic patrule militare rusești, abuzând familiile sătenilor și necinstind femeile (cazul milițianului de la Mihăilești), dar și refugiați „de dincolo”, părăsindu-și gospodăriile (precum familia bătrânului învățător Hariton Calancea cu soția, de la Gărbăuți): „Am trecut granița în România, că acolo nu mai e de trăit” (p.9). Rahila, care fusese în casa învățătorului cu tatăl ei, ducându-i cândva lemne de foc, îi primește și-i ajută să plece la Rădăuți, la un văr de-al învățătorului pensionar. Sunt consemnate fapte îngrozitoare săvârșite de rușii militari care controlau zona, ba chiar deportarea, în vagoane pentru animale, „tocmai în Siberia, la capătul lumii, într-un ținut sălbatic”.

O mică poveste de dragoste, dar cu urmări decisive, are loc între junele Alexie și „Domnicuța din Sinăuțul rămas dincolo”, tinerii hotărând ca în toamnă să se stabilească „devale, la casa lui”. De la un timp întrevederea era cât mai dificilă, din cauza zonei supravegheate, de dincolo de apa Molniței, plină de pești. După o întâlnire în mijlocul naturii, Alexie o vede pe iubita lui, care tocmai urca dealul, fiind urmărită de un militar înarmat, care o abuzează, siluind-o. Scena a rămas întipărită cu durere în sufletul tânărului, care de acum încolo nu se va mai întâlni cu fata, nutrind o ură profundă față de ocupanții ruși. În dorul „pentru Floricica lui”, care nu se mai arată, Alexie urcă scara către podul casei, de unde privește peste arbori dealul pe care se afla gospodăria iubitei, în partea de sat rămasă dincolo de „granița blestemată”. Sentimentul de a lupta efectiv împotriva nelegiuitului ocupant îl va determina să plece „voluntar la război”, așa cum procedase și bunicul său dinspre mamă, jurând în acea vreme credință „împăratului de la Viena”. Prietenul acestuia, unul pe nume Iurii Iurchevici, umilă catană, „un băiat ogârjit”, a fost luat sub protecția bunicului Vasile. După vreo trei ani, „oșteanul Iurii”, „ucrainețul”, devenit „o dihanie de om”, trăsese la o vădană, „umbla prin sate, intra la gospodar și-i cerea parale”, devenind unul din haidăii „unuia Fischer care tăia și spânzura”… Cei care refuzau să-i dea bunuri, chiar soțiile sau fetele, erau pârâți ca „spioni”, fiind ridicați „între spăngi”. Într-una din zile, „zgripțuroiul” de Iurii descinde în gospodăria fostului său binefăcător, Vasile, pretinzând bani, fiind grav admonestat de acesta… După un timp de abuzuri și fărădelegi va fi găsit la marginea satului, dezbrăcat și cu o țeapă de lemn de carpen „trecută drept prin inimă”, năpădit de gâze și furnici… Acest „ticălos” era bunicul iubitei lui Alexie, Domnicuța din Sinăuți, îi explică mama fiului, rugându-l s-o uite, „că de fete îi plin satul”. Dar Alexie refuză să lege numele bestiei de imaginea fetei, care-i robea sufletul, neținând cont nici de rugămințile mamei, nici de lacrimile ei. Se hotărăște să plece voluntar. Pleacă pe jos spre Molna, apoi până la Dersca, pe deasupra târgului Mihăileni, și ajunge, nu fără peripeții, la Dorohoi, într-o unitate militară, cerând să fie înrolat, să plece „voluntar pe front”: „Vreau să împușc pe toți rușii pe care o să-i văd dinaintea mea și să dau peste cap granița de la noi! au răsunat cuvintele tânărului ca un dangăt de clopot.” (p.25). Dar căpitanul îi explică „ahotnicului” june,  care cerea numaidecât armă, un adevăr care-l pune pe gânduri pe năvalnicul Alexie: „-Noi suntem acum tovarăși cu rușii, luptăm, adică, împreună împotriva hitleriștilor. Ne-am făcut prieteni cu ei…” „-Eu nu pricep prietenia aiasta, când văd că veneticii trec granița aceea blestemată pe care tot ei au pus-o și vin în sat la băut și-și fac de cap cu femeile noastre! Și ne-au sfâșiat Căpcăunii din Țară!” Acolo, la unitatea militară din Dorohoi, tânărul își întâlnește tatăl, revenit din război fără o mână, nici acesta neputând să-i stăvilească fiului entuziasmul de a lupta… Tatăl se întoarce acasă, unde Rafila îl așteptase cu credință. Dar Alexie nu era fiul lui, ci al unei relații din tinerețe cu Dohotaru Valerian din Rădăuți (fiul unui brav ofițer încărcat de glorie în Primul Război), viitorul lui comandant, care, murind pe front, îi va lăsa casa din Rădăuți, pe care Alexie o donează unui sărac invalid.

Și așa, povestea merge mai departe, urmărindu-l pe Alexie în cadrul armatei române, care trece în Ardeal, ajunge la Oradea, de acolo la Budapesta și, tot înainte, către Cehoslovacia, luând parte la bătălia din Munții Tatra. Va fi decorat și înaintat la gradul de caporal, apoi de sergent, bun prieten cu colonelul Dohotaru (pe a cărui soție, nimfomana Grațiela, o refuzase, iar mai târziu o va scoate din imobil, după ce va intra cu acte în posesia casei din Rădăuți, donată lui de colonelul căzut pe front). Sunt evocate câteva întâmplări de pe front, în care protagonistul intervine, fără să fie văzut, în unele cazuri de abuz asupra populației civile, săvârșite de militari ruși, pe unii lichidându-i de-a dreptul, în numele urii profund înrădăcinate în sufletul lui.

Calea de întoarcere în țară, cu un tren ce va fi rechiziționat, trebuind să mărșăluiască alături de camarazi prin Ungaria către România, este iarăși plină de întâmplări. Abia acum află pe drum că mareșalul Antonescu fusese arestat, „cu concursul regelui Mihai”, de 23 august, încă de anul trecut, ceea ce l-a întristat. În fine, de la Oradea, apoi prin Cluj și Vatra Dornei, demobilizatul Alexie se întoarce acasă, prin Ițcani și Dornești, spre Rădăuți (acolo unde va rezolva problema cu casa donată de colonelul Dohotaru). Din însemnările confesive lăsate de colonel la notarul Dorian Grigorcea, Alexie află că, într-una din zilele când se afla la bunicii lui din Sinăuți, tânărul Valerian Dohotaru se iubise cu Rahila: „Da, iubitule, ești băiatul meu, căci Rahiluța s-a jurat că, celui cu care se va căsători, nu-i va face niciun copil.” (p.90). Notarul Grigorcea îi va înmâna actul de proprietate asupra casei din Rădăuți, primind apoi și cheile. Noul proprietar mărturisește notarului că orașul nu e de el și că s-a hotărât să se întoarcă în satul său, Sinăuți, „de care nu mă pot despărți, ca să-mi duc zilele sub granița blestemată, precum viermele în hrean”.

Drumul spre Dornești nu va fi lipsit nici el de peripeții, bunăoară întâlnirea cu doi tâlhari pe care-i va anihila, salvându-l, astfel, pe Mihailiuc harabagiul, care ducea marfă acasă, în Sinăuți. Află de la căruțaș că mama lui murise, iar tatăl locuia acum cu o femeie de moravuri ușoare, Cornișca vrăjitoarea, care-i făcuse farmece. Tatăl va muri, iar Alexie realizează că la mijloc fusese ceva necurat. Impresionantă scena cu deconspirarea „farmazoanei” de Sinăuți, alungarea ei și curățarea casei de urmele necuratului. La Sinăuți, Alexie devine un gospodar înțelept, luând drumul bisericii și povățuind în stânga și dreapta, refuzând chiar să facă parte dintr-un nou partid creat („partidul parșivilor”) având ca semn electoral „soarele”, refuzând alăturarea cu cei care-i vorbeau de „frații sovietici” („o aripă de hoți din colectiva de ieri”)..

Odată sosit acasă, Alexie – care nu o uitase o clipă pe iubita lui „Floricica” – își reia obiceiul de a privi de pe scară dincolo de graniță, spre dealul pe care se afla casa acesteia, despre care nu mai știa nimic. Refuză orice propunere de căsătorie (una, Irina, forțează lucrurile, spunându-i copilului de câțiva anișori că Alexie este „tatăl” său!). Pe acest Alexie, fiu al Irinei, „tatăl” îl va ajuta pecuniar să termine liceul și facultatea, devenind profesor la Câmpulung și invitându-și „părinții” la nuntă. Multe alte pățanii va întâmpina bătrânul Alexie, care, ca să scape de insistențe și amenințările celor cu colectivizarea, va pleca în lume, angajându-se la fabrica de cherestea din Iacobeni. Se va întoarce după zece ani la casa din Sinăuți, de care avusese grijă Irina. Își va redobândi ogoarele, refăcându-și gospodăria, așezând tablă pe acoperișul uzat. Devine unul din oamenii de mare respect, apreciat drept „exemplu de luptător”, chiar „disident”, în sat fiind numit „Capitalistul” cu dare de mână, tocmai pentru că nu se înscrisese în gospodăria colectivă…

Vremea trece (cam repede, e adevărat), trece și 1954 („un an de la moartea tătucului de oțel”) și americanii așteptați „nu mai vin”. Regimul comunist se înrădăcinează bine în România postbelică, viața oamenilor se adâncește în mizerie și lipsuri de tot felul. Vine și anul 1989, cu „burzuluiala” de la Timișoara și cu „zavera” mutată la București, ceea ce nu-l bucură, el știind că „schimbarea domnilor se lasă cu bucuria nebunilor” (p. 174). „Când s-a anunțat că s-au deschis granițele, Alexie a fost cel mai fericit om de pe lumea asta. S-a urcat pe scară, și-a pus mâinile pâlnie la gură și a țipat din toți bojocii o singură dată, uitându-se la casa de sub pădure: – Floricica!”(p. 175). Era numele fostei lui iubite, care rămăsese „de ceea parte în 1944”. În acest din urmă timp, Irina (care renunțase la priapicul abuzator Mitruț, ajuns bețivan și găsindu-și un sfârșit pe măsură) s-a mutat la „moș Alexie”, spunându-i mai în glumă, mai în serios: „Vrei, nu vrei, bea Alexie aghiasmă!” Ea spera să-i aducă în sfârșit „liniștea de care ai nevoie”… Dar gândul lui Alexie era mereu la Floricica, din casa căreia de mult „nu mai ieșea fum din hogeac”… Va afla, în sfârșit, că familia fostei iubite fusese deportată în Siberia, unde tânăra femeie murise. Dintr-o scrisoare a fiului acesteia, Alexei, născut „la Sibir” (Floricica rămăsese însărcinată în urma abuzării ei de către soldatul de frontieră), bătrânul Alexie află că acesta, îndemnat de mamă, învățase limba țării de baștină și, venit în Ucraina, ajunsese „ulițarnic” la  Kiev: „Acolo a fost iad… Am venit la Keiev. Mama îngropat la Sibir… A spus la mine să scriu la tine… Asta am făcut…”  Prilej de mare tulburare pentru protagonistul care, făcând un infarct, își va încheia socotelile cu viața, având alături în acele momente pe Irina…

Apreciatul critic universitar ieșean Adrian Voica observase că „sub masca unui moralist, se ascunde de fapt un scriitor din stirpea lui Sadoveanu, pentru care orice imagine este motiv de reflecție”. Într-adevăr, dl Ioan Țicalo aduce în cărțile sale lumea aceasta de margine, din Bucovina, din ultima jumătate de secol, cu modul ei specific de viață, cu datini și obiceiuri, cu mentalitatea acelui homo bucovinensis din cadrul satului, nelipsind propensiunea față de fabulosul mitologiei populare. Autorul are o anume vocație a povestirii, vieți și destine umane prin viață, atât în evocările directe, rectilinii, cât și prin „evaziunea” într-un timp istoric, de demult, întins pe câteva generații. Însăși maniera de a da generice unor capitole (12 cu toate) amintește de farmecul narativ al scrierilor sadoveniene, chiar de eposul istoric sadovenian: Un sat a fost rupt în două, Alexie își caută dușmanul, Alexie trece prin alte experiențe inedite, Suferința lui Alexie continuă, Alexie, îmbogățit sufletește, face drumul de întoarcere, Alexie are parte de o nouă surpriză, Alexie își găsește inamicul, Câți oameni și câte întâmplări pe pământul ista!…, „Nu-ți trebuie bărbat? Nu căuta alt bărbat!”, Ți-a plătit Dumnezeu pentru cât bine mi-ai făcut!, Alexie scapă de insistența unor tovarăși, Acum se petrec schimbări importante.

De o savoare aparte este valorificarea limbajul popular, atât în vorbirea personajelor cât și în discursul narativ ori descrieri. Este o culoare locală de iz bucovinean ce se reține, implicit prin regionalismele utilizate, din care spicuim o parte: a șupuri, a părtălui, cornilache, a lua cu hapca, a horhăi, a duce la buhai, a furgăsi, bozgoane, pucios, gozobeață, coțușca, hrincă, ciucălău, a lepăda drughinețele, guleai, a se hărăți, a înțepa zâna, zgătiuță, bolohani, a se răcădui, hărăgeală, a se îngurzi, pliurdul, a prinde pârca, gobaie, a duce cu mâia, goblizan etc.  

*

Da, putem vorbi de spiritul sadovenian al acestui prozator, cu precizarea că, dincolo de idiomul lingvistic binecunoscut al „Ceahlăului” nostru literar, dl Ion Țicalo scrie o proză de un neo-realism în acord cu timpul său și pliat pe realitățile satului moldovenesc din Țara de Sus, cu întâmplări și oameni trăind aievea, cu specificul și istoria vieții lor concretă, construcția diegetică aglomerându-se cu inserții de povești și istorii menite a defini statutul social și profilul moral al personajelor ce-i populează scrierile. Este vorba de o proză evenimențială, antrenantă, foarte puțin sau deloc sentimental-idilică, plină de personaje din toate categoriile sociale, în măsură să surprindă, în registru artistic, deopotrivă, biografii memorabile și specificitatea unui mod de viață autentic, de la aspectul somatic la cel psihocomportamental, de la elementul topografic identificabil la timpul istoric ușor de dedus, inclusiv pecetea inconfundabilă a graiului moldovenesc cu bogate resurse de exprimare. Și, totuși, accentul cade și acum pe sufletul oamenilor, autorul dovedindu-se un foarte bun cunoscător de psihologii umane, în definitiv romanul fiind oglinda unui destin (individual, dar și colectiv), precum și radiografia unui suflet, de asemenea individual și colectiv, în vremuri „maștere”, de suferință mereu prelungită, cu ideal de izbăvire sine die 

Ca într-un joc de oglinzi, narațiunea este în general cronologică, totuși unele povestiri se nasc unele din altele, cu ineditul, pitorescul și cu acel element senzațional bine dozat încât narațiunea devine captivantă, antrenantă, plină de interes… Este vorba de un patent narativ „Ioan Țicalo”, care ne amintește și de alte scrieri, în general acestea alcătuind o frescă a societății bucovinene din zona  transfrontalieră a vechiului ținut, dincoace de veacul al XIX-lea (arealul Fălticenilor în romanul „Blestemul”, 2004), precum mai recentul „Vremuri maștere” (2021), dar și de mai vechile romane „Vânătoarea” (2004), „Meandre” (2006), „Scara” (2007), „Ghimpele” (2008), „Altă lume…” (2015), „Huhurezul” (2016), „Istorii…” (2017), „Nebănuitele căi…” (2019) ș.a.

Prozatorul laureat al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România și al premiului „Opera Omnia” al Societății Scriitorilor Bucovineni, dl. Ioan Țicalo este deopotrivă, la ora de față, un scriitor pe deplin exprimat și un reper al tradițiilor culturale atât de bogate din această parte de țară, consacrând valori indimenticabile în literatură, artă și științe.

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *