Permiteți-mi ca în ziua de 1 decembrie, ziua Marii Uniri să fiu glasul Făuritoarei, glasul Reginei Maria!
„Și ne privirăm față în față, poporul meu și eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor ființe pe lume, căci în acel ceas, scumpii mei români nu aclamau numai o idee, o tradiție sau un simbol, ci aclamau și o fiinţă pe care ajunseseră să o înțeleagă. Străina venită de peste mări nu mai era o străină, era a lor..!”
O femeie frumoasă, inteligentă și plină de vitalitate, o englezoaică ce a simțit și a trăit românește ca nimeni alta, aspirațiile românilor devenind și ale ei… așa este descrisă Regina Maria.
S-a dedicat cu generozitate de timp și energie soldaților răniți pe front și bolnavilor de holeră și tifos, a coordonat Crucea Roşie, a organizat spitale de campanie, câștigându-și numele de „Regina soldat „sau „Mama răniților”.
Nicolae Iorga spunea despre Regina Maria: „credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci REGALĂ din rădăcina părului până în tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetița plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei!”
Într-o lume politică eminamente masculină… îmi permit a reaminti conducătorilor noștri de azi întâlnirea Reginei cu prim-ministrul francez George Clemanceau. Regina Maria abordă un posibil ajutor pentru revenirea la România a Transilvaniei de la Tisa și a Banatului în întregime. Clemanceau, supranumit Tigrul i-ar fi spus: „Madame, ceea ce cereți este partea leului!” Regina a răspuns „este ceea ce leoaica cere Tigrului!”
Despre primirea copleșitoare de care a avut parte la New York ca Regina suverană, despre dineul de la Washington, despre mândria americanilor onorați de vizita Reginei de România s-a scris în toate limbile pământului, să nu fi citit dumneavoastră, cei care ne conduceți azi? Este ca un manual de diplomație, de cucerire cu farmec a tuturor cancelariilor lumii, manual de învingătoare prin demnitate, prin cultură, prin respect, prin verticalitatea crinului imperial, floarea sufletului Reginei. Ghiocelul este candid, delicat, inconfundabilul vestitor al primăverii, dar atât de vremelnic…!
Regina avea să discearnă și poziția periculos de nesigură la care era ridicat președintele Wilson al Statelor Unite, „neputând înțelege de ce omul trebuie să fie atât de extremist, atât în adulație cât și în ură”.
Avea o carismă și o aură.
Atunci când ajungea lângă cei răniți, ei o percepeau ca pe o icoană ocrotitoare, avea un fel de magie asupra lor și asta era o alinare importantă pentru ei. Regina avea curajul de a vizita și gara unde se făcea triajul morții, dar și spitalele în care avea contact cu bolnavii, cu mâinile goale, fără mănuși de protecție având convingerea că atingerea mâinii cu mâinile răniților dădea acestora încredere și energie. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare dintre ei, ținându-i de mână și înlocuindu-le mamele, sprijinind capul muribund pe umărul ei până își dădea sufletul…
Iată cum se adresa Regina Maria poporului român:
„Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește; abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimii mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt; mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare”.
Deși e soție de rege, și nu Regină domnitoare precum Victoria, deși România nu e o țară în care femeile să fie acceptate ușor la conducere, deși țara se desprinde greu de lentoarea obiceiurilor patriarhale feudale, în 1916, în timpul războiului, Maria spunea care era avântul din inima ei:
„Aș vrea să fiu eu rege – poate aș fi un rege rău, i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre și fapte și mai aspre”. În altă parte se declară „în contra oricărei supuneri, fie a trupului, fie a minții”, dar adaugă „Totuși, răbdarea a fost adevărata temelie a vieții și izbânzii mele…”.
Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un omagiu unic, nerepetat vreodată în fața altui om: a fost salutată cu baionetele înfipte în pământ, și patul armei în sus!
Pentru dumneavoastră, dragă Armată Română a lăsat scris Regina Maria următoarele:
„Poate nu s-ar cădea să spun eu acestea, dar simt că-mi fac datoria față de neclintita loialitate ce mi-au arătat-o dintotdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizuii; erau credincioși, plini de închinare și de devotament. Mă admirau peste îndrăzneala mea fără de seamăn când eram călare, pentru neoboseala și curajul meu, și totodată simțeam în mine acea deplină și neînfricoșată credincioșie, care deosebește firea mea. Eram fericiți când eram laolaltă, la ei găseam o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea”.
„Te binecuvântez, iubită Românie, patria bucuriei și durerii mele, frumoasă Țară care ai trăit în inima mea. Minunată Țară pe care am văzut-o îndoită, al cărui vis de veacuri l-am visat și eu, și mi-a fost îngăduit să-l văd îndeplinit… Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez”.
Dragi conducători ai zilelor noastre, fiți REGINA MARIA…!
Mădălina Fărcaș