Anul acesta, intrarea în luna decembrie ne face tot mai triști.
Pentru mine cel puțin, luna decembrie este o lună a bilanțului, a derulării evenimentelor de peste an. Încă de la începutul anului, din luna februarie, am început să fim atenționați cu fel de fel de știri alarmante ce prevesteau apocaliptic apariția acestui virus perfid. Tot anul a fost marcat de anunțuri care mai de care mai amenințătoare la adresa libertății omului de a se mai deplasa liber sau de a se mai comporta normal. Masca a devenit la fel de importantă precum cheia de la apartament. La radio, la televizor și în ziare sunt nelipsite astfel de știri: „Crește numărul de infectați cu virusul Covid!” , ” Astăzi au mai murit alți pacienți, datorită infectării cu virusul Covid!”, „Se închid școlile, se închid restaurantele, teatrele, sălile de spectacol…., ”. Nici nu are rost să mai enumăr, că știți și dumneavoastră toate aceste restricții care au ajuns să ne îngrozească. Mi-a plăcut foarte mult o întâmplare, când o coordonatoare a unei publicații m-a invitat să trimit material pentru a fi publicat în revista ce o conduce, dar a ținut să mă atenționeze în mod special „..trimiteți orice doriți, dar numai despre pandemie, nu!”
Cu toții am ajuns la limita răbdării în ce privește acceptarea și suportarea acestei izolări.
Luna decembrie începe cu evocarea unui moment istoric de foarte mare importanță: 1 Decembrie 1918, respectiv Ziua Naţională a României. Nu trebuie să uităm data de 16 Decembrie 1989, când au început momente tensionate, ce au condus la declanșarea revoltei prin care aveam să câștigăm cel mai de preț lucru pentru o națiune: Libertatea! Nu intrăm în amănuntele de culise ce au însoțit acel eveniment istoric, amestecul serviciilor secrete, manevrele păpușarilor din politica de astăzi, care au tras atunci sforile în favoarea lor. Vreau să mă refer direct la ce am sperat cu toții în acele evenimente. Acum când scriu, mă întreb ce libertate am primit? Din punctul meu de vedere, am primit libertatea să plecăm din țară, acolo unde putem trăi decent. Da, spun aceasta pentru că până atunci foarte mulți își doreau să plece din țară, unii – precum soțul meu – și-au pus viața în pericol și, cu orice preț, au plecat.
Ca indivizi, putem fi noi demni de trecutul glorios și zbuciumat al străbunilor noștri, care au luptat din răsputeri pentru visul nu doar al reîntregirii țării ci și al unei patrii prospere, demne și puternice? Idealurile s-au transformat în ipocrizii și asistăm tot mai mult cum înflorește capitalismul de cumetrie, dominat de corupție dar și de pasivismul „tradițional” românesc.
Amintiți-vă de versurile imnului național: „Deșteptă-te române!” Ceea ce sărbătorim noi cu mândrie la 1 Decembrie este actul Unirii, acesta fiind dovada că străbunii noștri erau uniți. Împreună au realizat ceva de care noi astăzi suntem mândri: România Mare. Scriu aceste rânduri și mă gândesc la bunicul meu, care a luptat în al Doilea Război Mondial, care a fost și deținut politic și câți au mai fost ca el care au luptat pentru o ROMÂNIE MARE ȘI ÎNFLORITOARE. Au trecut peste 100 de ani de atunci – haideți să ne mai unim încă o dată! Să ne unim forțele pentru a transforma împreună România de azi în România pe care ne-o dorim. Am văzut cu toții că doar uniți am putut învinge!
Străbunii noștri ne-au lăsat tradiții pe care, astăzi, prea puțini sunt cei ce le mai păstrează. Renunțăm la gustoasele sarmale, motivând că nu sunt sănătoase, dar alegem să mâncăm shaorma, kebab sau hamburgeri la Mcdonald, sau mergem la restaurante chinezești că acestea sunt la modă.
Nu mai purtăm covoare țesute nici măcar la țară, s-au înlocuit cu carpetele plușate, covoare turcești. Ce repede renunțăm la tradițiile noastre, dar ignorăm și limba maternă.
Suntem cu sufletul alături de voi toți cei din România. Nici nu știți cât de mult ne iubim țara, cât de românește simțim. Țara din care cu lacrimi în ochi a trebuit să plecăm din cauza politicienilor corupți și a ipocriziei ridicate la rang de virtute.
Noi, românii înstrăinați de patria mamă, suntem autentice simboluri de românism, cinstind ȚARA Și POPORUL din care ne tragem, oriunde ne-au dus cărările vieții, păstrând în inimi acea Românie plină de dor. România este pentru mine țara mea de origine. Noi povestim străinilor despre țara noastră, noi ajutăm România și românii cu locuri de muncă. Şi noi, poate mai mult ca oricine, răspândim valorile românești. Şi noi, poate mai mult ca voi, vibrăm la imnul românesc.
În România am primit viața și în Austria ne-am construit un trai decent.
„Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții” spunea pe bună dreptate Nicolae Iorga
Acum avem cu toții libertate. Libertate să facem ce?! să plecăm unde ne e mai bine, dar nici asta, se pare, nu este suficient pentru cei „nemulțumiți din fire”. Sau avem libertatea să vorbim fără să fim auziți de cine trebuie, însă ascultați de diferite servicii…., suntem acum, din păcate, la fel ca și atunci, poate chiar și mai mult. Avem liber la toate: să nu mergem la vot, să încălcăm legi; avem libertate să protestăm când vrem și pentru ce vrem. Dar aceasta nu este adevărata libertate !
Nu știu alții cum sunt, dar eu în fiecare an, în luna decembrie, înainte de a mă gândi la Crăciun, brad și mirosuri venite din cuptor, mă gândesc cu multă tristețe la familiile celor morți în aceste evenimente, oare ei cum „sărbătoresc” de Crăciun? Au existat nenumărate cazuri ale unor cetățeni împușcați, arestați sau maltratați, fiind etichetați ca ”teroriști”. Un spectacol grotesc, tragic, dureros și real, organizat de cei apăruți la TV în pulovere.
Vă propun ca pentru doar două minute, să închideți ochii și să vă reamintiți/retrăiți acele momente din perioada 22 decembrie 1989, când s-a declarat oficial căderea regimului comunist.
Vă spun sincer, chiar acum când scriu mă cuprind emoții de nestăvilit. În isteria generală creată, care a cuprins întreaga populație, au murit oameni nevinovați, au rămas copii orfani și mame plângând, care nici acum nu înțeleg pentru ce au luptat cu pieptul gol cei care astăzi nu mai sunt.
„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”, scria la rândul său Nicolae Bălcescu. Datoria noastră este să îi comemorăm pe cei care, în numele libertății, au plătit cu sânge prețul suprem.
Închei aici reamintind cele spuse de George Santayana:
„Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete.” –
Daniela Gumann/UZPR