Pe Gabriela Stanciu Păsărin am cunoscut-o în cenaclurile și cafenele literare din București. Am găsit un om frumos, sensibil, cu o blândețe parcă nepotrivită vremurilor dure în care trăim. Apoi, citind-o, am descoperit o „arhitectă a cuvintelor”, un specialist în știința și arta de a proiecta și construi clădiri, în viața profesională și un „specialist în arta de a proiecta și construi cuvinte și fraze”, în viața literară.
În timp am citit și cunoscut o Gabriela Stanciu Păsărin „femeia completă” așa cum a caracterizat-o într-un interviu din anul 2020, Carmen Mihalache, „frumoasă, atrăgătoare, puternică”. Un om care scrie din suflet, despre realități trăite sau auzite, într-un mix de întâmplări, amintiri, personaje și trăiri.
Acest mix l-am întâlnit citind și romanul „Rămas VIU VISAT”, care scoate la lumină o poveste din perioada pre și post-comunistă, cu elemente și personaje necunoscute pentru tineri, dar extrem de actuale pentru cititorii de peste 50 de ani.
Cred că nici titlul nu a fost ales întâmplător. Într-o logică cunoscută doar de autoare, aceasta alătură sugestiv două cuvinte, „viu” și „visat” în strânsă legătură cu simbolurile regăsite în conținutul romanului. Alăturarea cuvântului „viu”, care înseamnă trăiește, dăinuie, persistă, alăturat cuvântului „visat”, care ne conduce către meditație, visare, dorință sau aspirație, creează asupra cititorului, așa cum probabil își dorește autoarea, un impact foarte puternic. Citind romanul plutim între două două lumi diferite, vis și realitate, în deriva vieții, pe o barcă imaginară a dorințelor, reușind să obiectivizeze evenimentele și pe baza lor să țeasă o poveste despre „o ea” Elena și „un el” Alex, presărată cu parfumul anilor trecuți și al Bucureștiului de altă dată.
Cartea aduce în lumina rampei o perioadă în care existau reguli și restricții, perioada de final a modelului de muncă în „paradisul comunist”, cât de greu era să supraviețuiești sau, de ce nu, să prosperi într-o societate centralizată, în care statul ordona totul iar tu trebuia doar să te supui. O perioadă în care oamenii nu aveau vise sau aspirații ci erau relocați și trimiși să muncească acolo unde statul avea nevoie de ei. Apoi, în timp ce depășim „câmpul de luptă” al Revoluției, scrierile ne conduc spre o perioadă de tranziție, văzută prin ochii celor care au trăit-o și a celor de copil: „Eu nu mai trăisem așa ceva. Elena însă, prinsese toți anii 40 de război și schimbări majore și încă își mai amintea câte ceva. Avea câțiva ani pe atunci dar nu uitase bubuiturile și panica de după bombardament.”
Citind frământările lui Alex, suferința lui din neîmplinire, „Era chiar visul meu în care încă mai credeam. Practic, pentru mine asta însemna să pot fi artistul pe care mi-l imaginasem dar care zăcea înăbușit în adâncul meu de atâția ani, chinuit de neputința de a ieși la lumină… Mai desenasem din când în când și pentru sufletul meu de grafician în agonie, dar numai atunci când ceva special reușea să mi-l atingă… Este visul oricărui artist să aibă atelierul lui, să-și expună lucrările și mai ales să fie atât de apreciat și cunoscut încât să și le poată vinde.” Mi-am reamintit de cartea lui Cătălin Dorian Florescu, apărută în anul 2016, în limba germană, „Der Mann, der das Glück bringt” („Omul care aduce norocul”), care după ani buni de documentare, ca și romanul de față, povestește de aventurile literare ale scriitorului elvețian de origine română, fugit cu părinții din România comunistă, într-o lume în care totul pare să se fi pus în mișcare, destine și culturi străine intersectându-se parcă mai mult ca niciodată, dar în final, uneori, doar dezamăgiri.
Parcă anticipând ceea ce spune Camil Petrescu „Marea înţelepciune e să-ţi alegi prieteni care nu te vor sili la compromisuri”, personajul principal al romanului ne poartă chiar în lumea relațiilor bazate pe interese și compromisuri, fiind puntea pe care o stabilește în relația cu Elena. Toată această punte fiind traversată uneori, printre miresme de liliac, cu emoții, trăiri profunde, regrete sau dragostea reală pentru Ana.
Povestea personajelor Gabrielei Stanciu Păsărin mă face să mă gândesc la fascinantul univers din „Pe aripile vântului”. Acolo, ca și aici, descoperim relații de familie neînțelese, reci, suferințe, regrete și neîmpliniri. În ambele romane circumstanțele sunt cele care îi apropie, dar și cele care îi despart pe protagoniști, povestea lor fiind la fel de actuală acum ca și cu secole în urmă.
Cartea Gabrielei Stanciu Păsărin este o poveste simplă, ancorată în realitatea mai multor decenii, scrisă cu măiestrie, care te emoționează și te marchează. Este povestea unei iubiri neîmplinite, blocată între două lumi paralele, în care la final, retrăim amintiri dintr-o viață suspendată. Autoarea ne demostrează că facem alegeri în fiecare zi, inevitabile în viața fiecăruia dintre noi, dar și a personajelor, viața fiind suma propriilor alegeri. Este o carte în care un singur destin se împletește cu destinul a două femei.
Să ne punem oare întrebarea Ana este Gabriela?”. Probabil nu vom afla niciodată, dar destinul Anei este destinul femeii de a fi femeie, o femeie care a pus în viața ei iubirea pe primul plan și a dat totul în numele iubirii, însă din cauza acestei iubiri a suferit.
„Caii noștri s-au oprit unul lângă altul și ne-am atins mâinile cu sentimentul supremei fericiri. Pentru că în vis, totul este posibil…”. Este finalul romanului nostru, unde autoarea a înlocuit „dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti” ca într-un basm, cu „totul este posibil…”.
Maria Petrescu / UZPR