◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro30.05.2024

O „mare brânză” (mistică)
și urmările ei sociale

În cartea sa „Jurnalul unui geniu” (Humanitas, 2011, ediția a II-a), marele pictor catalan Salvador Dali (1904-1989) a turnat de-a valma gânduri intime, frământări estetice și morale, slăbiciuni biologice și, mai presus de toate, și-a mărturisit dragostea supra-naturală pentru Gala (născută Diaconov), fosta soție a lui Eluard, pe care a întâlnit-o în 1929, și de care a fost legat tot restul vieții, fiindu-i mai mult decât o parteneră de viață, ci, de-a dreptul muză inspiratoare, care, după cum mărturisea însuși Dali (afirmație pusă la îndoială de biografii săi), l-a salvat de la nebunie. Istoricii de artă, și nu numai, deopotrivă scriitorii, psihiatrii și toți amatorii de senzații (estetice) tari sunt de acord că acest document psihosociologic luxuriant, prodigios și splendid, publicat pentru prima dată în 1964 (urmat de „Neobișnuitele confesiuni ale lui Salvador Dali/The Unspeakeble Confessions of…, Londra, 1977) reprezintă o mărturie artistică, un manifest plastic și un monument ridicat propriei persoane. În carte, ca și în creația plastică, Dali se dedublează adesea, referindu-se la sine ca despre o terță persoană, străină, pe care o admiră și o urăște, totodată: „Unul ca mine, care se pretinde nebun de-adevăratelea, nebun viu și cu metodă, în sensul nietzschean al cuvântului, nu putea să existe. Așa că s-a întâmplat ce trebuia să existe: Dali, suprarealistul integral, cel care postula lipsa absolută de constrângere morală și estetică, a declarat că orice experiență poate fi împinsă până la ultimele consecințe” (p. 26).

Numeroase sunt în carte referirile la libertatea artistului, la dreptul său absolut de a-și aroga, insolent și solitar, propria identitate, ca pe un dar divin: „Perversul polimorf din mine, care fusesesm în adolescență, a atins un adevărat zenit isteric: fălcile mele o zdrobeau pe Gala, mirosurile ei trupești au ajuns în mine ca încolăcelile duble, triple, cvadruple ale mațelor. Deasupra au apărut imensele chipuri buhăite ale vestiților Mari Masturbatori, împopoțonați cu capete de lăcuste comuniste, cu burți napoleoniene și crupe hitleriste, feminizate, și când de gândești că acesta era doar începutul” (p. 27). Cu totul, dacă ar avea nevoie și de un motto adecvat, „Viața” lui Dali povestită de el însuși” ar putea fi rezumată în următoarele cuvinte: „Singura diferență dintre mine și un nebun este că eu nu sunt nebun”. Pentru a exemplifica ideea că Dali a fost cu adevărat un geniu, voi aduce mărturie una din viziunile sale grandioase, cu care se și termină cartea ce acoperă doar un segment din formidabila sa viață (respectiv intervalul mai 1952 – septembrie 1963): „În gară la Pepignan (în catalană, Pepinya, oraș din sudul Franței, de la poalele Pirineilor Orientali, odinioară capitala regatului catalan Mallorca,  și care adăpostește cea mai veche Universitate din Franța, fondată în 1349), pe când Gala înregistra tablourile puse la vagonul cu bagaje, îmi vin cele mai geniale idei. Ei bine, pe 19 septembrie (1963 – n.n.) am avut un extaz cosmogonic, respectiv o viziune exactă a nașterii Universului. Partea goală a sculpturii imaginată de mine ar urma să fie cuantificată de nouă muște de Boulou, iar o muscă de vin ar urma să reprezinte antimateria. Cititorule, privește ilustrația și adu-ți aminte că așa se nasc toate cosmogoniile. Bună ziua!” (p. 200).

Mistificare, geniu, viziune cosmică? Dali e unic, cum unice sunt și interpretările sale plastice, amestec de idealism și de pornografie: „Am dorit ca ilustrațiile mele la Dante (de la Muzeul Galliera) să semene cu urmele fine de apă dintr-o brânză divină. Căci mistica seamănă cu brânza. Nu ne spune și Sfântul Augustin că Iisus e „montus coagulatus, montus fermentatus”? (aici Dali chiar că se simte concurentul divinității, căci viziunea atribuită lui Augustin e de-a dreptul inventată de el – n.n.) N-o spune Dali, o spune Sfântul Augustin, iar Dali o repetă” (p.177). „Mare brânză”, am spune, dacă n-aș ști că Dali nu se referă la banala brânză, chiar franțuzească și puternic mirositoare, ci, cum spune el însuși, la o „brânză mistică”, un fel de lichid primordial (seminal, poate), din care s-a născut lumea.

Finalul cărții, ce merită citită chiar și pentru aceste aluzii „puturoase”, este apoteotic: ca să arate că nu-i pasă de opinia publică și nici de judecata divină, fiind, în felul său, unic și intangibil, Dali adaugă două Anexe, o Istorie, apocrifă desigur, a Artei Pârțului (sau Manualul Falsului Artilerist Nedeclarat), atribuită unui ipotetic Conte de la Trompette și dedicată, desigur, „cititorilor constipați”, și un „Elogiu al muștei”, prelucrare liberă după Lucian din Samosata (filosof cinic și prozator grec de origine siriană, ce a trăit la 100 de ani după Hhristos, considerat „părintele” satirei moderne). Faptul că „marea brânză” se termină cu un „mare fâs”, sonor și pestilențial, este pilduitor. Dali are curajul să ne-o spună, iar noi nu avem motive să-l contrazicem. Arta, creația în sine, inclusiv jurnalismul, dacă nu sunt practicate cu responsabilitate, riscă să devină o „brânză alterată”, un fum amețitor și otrăvitor. De aceea, puțină decență în relațiile conviviale, ca și în viața publică, nu strică, asta dacă nu ne duce gândul, absurd și nebunesc, să ne comparăm direct cu Dali, căci, ne spune mestrul: „Și pârțul e o artă dacă știi s-o faci cu metodă și cu gust, cum am făcut-o eu pe parcursul acestei cărți”.

Astăzi, când asistăm de-a dreptul siderați la eforturile supranaturale ale unor confrați „constipați” de a inventa cu orice chip situații senzaționale, „bombe” de presă, nu putem decât sa le amintim vorbele lui Dali: tot ce e sănătos e socotit a fi „bun și cu folos”. Mai mult chiar, și filosofii admit, după pilda stoicilor, care considerau că deviza omului trebuie să fie libertatea, că în viață trebuie să procedăm, „după cum ne îndeamnă natura”. Cu alte cuvinte e mai sănătos să recunoaștem că nu ne mai țin baierele decât să pățim ca bietul Faeton, care, după cum ne spune Marțial, când a vrut să-l salute pe Jupiter, a scăpat „o rușine ca aceea”, de a scuturat Capitoliul. Și cum nici noi nu vrem ca să se cutremure această lume mică în care trăim, am prefera puțină pace, dacă se poate, căci, tot după spusele lui Dali, din „Fâsul între funcționari”: „Mai bine „aere” între prieteni decât moartea de unul singur”.

 

 Marian Nencescu

Un comentariu pentru “O „mare brânză” (mistică)
și urmările ei sociale

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *