Sub un titlu oximoronic mai acătării, „Aproapele de departe”, mărturisind un sentiment de empatie și atașament față de confrați de condei, de ieri și de azi, aflați pe diferite meridiane, cunoscutul istoric și critic literar Mircea Popa și adună studiile și eseurile, rotunjind o carte de indimenticabilă valoare, în care își dau mâna comentariul critic, portretul literar-artistic, eseul cultural, evocarea memorialistică, inserturi epistolare, ba chiar elemente de jurnal itinerant (vezi cazul scriitorului George Astaloș vizitat în propria-i casă la Paris, criticul aflându-se „în trecere spre Louvain”).
Deși ar fi putut ușor să întocmească un cuvânt-înainte, un „propos” sau o „acoladă” finală, autorul preferă a da curs celor treizeci de evocări monografice, în definitiv portrete în aqua forte, orânduite după principiul alfabetic și nu după anumite zone de geografie literară de pe mapamond (în cazul din urmă, i-am fi avut alături sau mai aproape unul de altul pe Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Alexei Mateevici, Vasile Tărâțeanu). După cum tot la un loc s-ar fi regăsit scriitorii români stabiliți în Franța, în Spania, în Germania, în spațiul anglo-scandinav sau american. Dar, cum spuneam, s-a renunțat la astfel de „categorisiri”, menționându-se doar pe coperta a IV-a, deasupra sumarului, o formulare destul de grăitoare față de aceste eminențe ale scrisului românesc de pretutindeni, în majoritate actanți ai emigrației: „Atâta vreme cât undeva în lume se aude glas românesc, înseamnă că națiunea încă nu a murit”.
De fapt, interesul istoricului și criticului literar Mircea Popa față de scriitorii care au luat calea exilului este mai vechi: Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români din exil (1998) ori unele ediții din scriitori ca Vintilă Horia și Grigore Cugler-Apunake. Ușor putem alătura și alte lucrări: Convergențe europene (1995), Apropieri literare și culturale româno-maghiare (1998), Sub semnul Franței (2006), Spania descoperită de români (2007) sau precedenta culegere de portrete literare De la nord spre sud (2015). Sub acest aspect, critica și istoria literară a dlui Mircea Popa are acea „deschidere” euro-atlantică, d-sa fiind un foarte bun cunoscător al valorilor literare românești de pretutindeni, îndeosebi din spațiul occidental, cutreierat în câteva rânduri pentru cunoaștere, promovare și documentare.
Cartea se deschide cu eseul dedicat lui Bartolomeu Anania, „omul providențial” pentru Arhiepiscopia și Mitropolia Clujului, „cărturar rafinat și erudit”, înzestrat cu „înțelepciune” și „har sufletesc”, care și-a înțeles activitatea duhovnicească și de ierarh bisericesc „ca pe un misionarism creștin luminat”: „Predicile sale înțelepte, ieșirile sale în presă și în public nu erau simple acte de circumstanță, ci un mod de existență și de exteriorizare a unei plenitudini spirituale bogate, o revărsare a prea plinului sufletesc.” Urmând lui Sextil Pușcariu la „Frăția Ortodoxă Română”, nu numai că a „reînviat-o”, dar i-a urmărit „cu dragoste binecuvântată acțiunile, i-a vegheat cu blândețe rosturile”. În general, Anania a fost „un spirit treaz al veacului său”, prin credință și creație. Misionarismul său creștin din Statele Unite (pentru această etapă revalorificată, dincolo de orice mistificări tendențioase, criticul îl include în lucrare) a avut acel rol „de a sesiza aspecte și fenomene ale mutațiilor culturale, fără de care secolul în desfășurare nu și-ar fi dovedit eficiența”. A fost cel dintâi, scrie dl M. Popa, care a încercat aducerea „acasă” a unor scriitori risipiți prin lumea largă (precum Nicu Caranica , L. M. Arcade-Mămăligă din emigrația franceză, pe poeta Mira Simion soția lui Ștefan Baciu din Honolulu, unul din autorii „de popularitate internațională” ș.a., pe care-i promovează în revista sa „Credința” din 1967, „care, vrând-nevrând, venea și în țară, unde era citită cu aviditate). A scris despre C. Brâncuși, Cella Delavrancea, George Uscătescu, cu ultimul făcând schimb de cărți și comentându-i volumul de poeme „Thanatos”, cu toate că „își dădea seama de pericole, dar le ignora intenționat”: „Faptul că Valeriu Anania vorbește de aceste lucruri într-un moment în care întreaga noastră diasporă era repudiată face dovada frumosului său caracter și a curajului de a arunca conformismul peste bord”. În acest sens, meritul memorialistului Anania este „cel al unui deschizător de drum” (Bartolomeu Anania – exilul și diaspora românească).
Tot o evocare călduroasă este dedicată omului de cultură americano-român Theodor Damian, văzut ca „un mediator de valori”. Poet, eseist, promotor cultural și, desigur, editor al prestigioase reviste „Lumină lină” de la New York (în care adeseori am publicat și noi), „destinul literar al lui Theodor Damian nici nu poate fi conceput decât în strânsă comuniune cu tot ceea ce a rodit cugetul românesc în acest domeniu, el fiind purtătorul nostru de cuvânt în melanjul de credințe și aspirații religioase ale clipei de față” (Theodor Damian – un mediator de valori).
Un alt scriitor stabilit în Statele Unite, apreciat drept „scriitor român și universal” este Norman Manea, provenind dintr-o comunitate evreiască expulzată în anii Războiului al Doilea în Transnistria, „scriitor de o mare acoperire demofilă, un aspru critic al totalitarismului mondial și al oricărui tip de înjosire umană”. Evoluând de la tânăr scriitor care, împreună cu alții, credea că lumea comunistă „poate fi reformată din interior”, la etapa „divorțului real de lumea socialistă de acasă” și a căutării „în afară” a posibilităților de supraviețuire ca scriitor român, iar de aici la o a treia etapă (de promotor al unei lupte generale pentru progres și cultură, dincolo de identitate și etnie), Norman Manea – pe care dl M. Popa l-a cunoscut încă din etapa confirmării valorice de după debutul din anii 70, prozatorul mulțumindu-i pentru o cronică din „Steaua”, printr-o scrisoare din 27 mai 1980, reprodusă în finalul profilului scriitoricesc – rămâne, ca „mesager” al spiritualității românești în lume, un apatrid care, precum Herta Müller, a introdus sentimentul de „refuz al patriei” sau ideea de „patrie vitregă”. Și asta ca urmare a apartenenței lor la alte comunități etnice din spațiul românesc, de unde și „problema alterității, a Celuilalt care se pune mai acut în raporturi limită” (nesubordonând, desigur, principiul axiologic, cum se mai practică în virtutea unei neomarxiste corectitudini!)…
Din același spațiu american de adopție este prezent în carte universitarul Virgil Nemoianu, bănățean borlovean de origine (patria celebrelor mere de Borlova despre care scria recent romanciera Dorina Sgaverdia de la Reșița) și autor al cunoscutei lucrări „Calmul valorilor”, ilustrând un periplu de homo viator, o ipostază a activismului cultural amintind de Eliade, Vintilă Horia, G. Uscătescu ș.a. Evocându-i cărțile (de eseuri literare și mult mai valoroase cele de comparatistică), dl Mircea Popa insistă cu judicioase observații asupra jurnalelor de călătorie (Străin prin Europa, 1983-1992; Buimac pe cinci continente, 2013), rotunjind portretul cu remarca potrivit căreia „în multe domenii de cercetare pluridisciplinară numele său nu poate fi ocolit, iar lumea comparatismului mondial a primit din partea operelor sale sugestii dintre cele mai fertile, făcând numeroase servicii țării și literaturii noastre”.
Mult mai „ofensiv”, însă, este „excelentul manager și bun organizator cultural” Alexandru Cetățeanu, inginer-medic stabilit în Țara Frunzei de Arțar, din nordul continentului american, președintele Asociației Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN), redactor șef de vreo două decenii al publicației „Destine literare” (în care am publicat și noi, de asemenea). Dl Popa l-a cunoscut pe Al. Cetățeanu, venind, însoțit de amicul George Filip, la Cluj, cu prilejul lansării cărții sale „Canada, țara hyperboreenilor” (2003), apărută după altă lucrare reprezentativă „Un român în Canada” (1995), mărturisind o experiență personală, „de cotitură” dintr-un nou regim existențial, cunoașterea unor realități și oameni cu totul speciali. Comentându-i cărțile, criticul, cucerit de spiritul liberal al confratelui „româno-canadian”, conchide cu ideea potrivit căreia oricine este interesat de viața din Canada și Statele Unite „parcurgerea cărților lui Alex Cetățeanu este absolut obligatorie”.
Între scriitorii care și-au căutat norocul în USA se află și sibianul Andrei Codrescu (Goldmutter), emigrat în 1965, afirmat ca romancier de ingenioase resurse narative pliate pe realități românești și istorice din Transilvania, dar și ca traducător (din Lucian Blaga), memorialist, poet, publicist, eseist, profesor etc., numit de critic „românul cu inimă de aur de dincolo de Ocean” (Andrei Codrescu din perspectivă românească).
Pe Gabriel Stănescu (1951-2010), un alt scriitor optzecist stabilit în USA (cu care eram coleg de pagină în „Luceafărul” din anii ’80 și care, apoi, a găzduit în revista lui comentarii la cărțile mele), dl Mircea Popa l-a cunoscut la Sighet, cu ocazia Memorialului Închisorilor, nimerit între mulți invitați din străinătate ai Anei Blandiana și Romulus Rusan. Cum doar ei doi erau din breasla scriitorilor, au putut relaționa, poetul (redactor-editor al revistei „Origini – Romanian Roots” din Atlanta, fondată în 1997) punându-i în brațe la plecare „un vraf de cărți”. Comentându-i poezia și „Jurnal în căutarea poeziei” (2001), criticul rămâne plăcut impresionat de „confesiunile lirice” ale noului „americanizat”, adică „de inadaptabil, de poet cu patrie pierdută”. E vorba de o poezie „de notație”, „consemnativă, de un concretism brutal, înregistrând seismele vieții poetului, căutările sale disperate de a-și găsi un drum propriu”, într-un discurs „interogativ-acuzator la adresa răului politic și social, a luptei omului cu omul”. Împreună cu cealaltă ipostază „de colportor de cultură” (precum în „Eseu despre ființa românească”, 2000; „Aventura culturii românești în America”, eseuri, „Românii din Lumea Nouă”, 2003; „Dumnezeu m-a salvat din iad”, 2008 ș.a.), G. Stănescu este înțeles ca un inadaptat care-și poartă „ca pe o cruce nostalgia originilor”, nereușind să-și depășească „nostalgia de acasă” și murind la o vârstă tânără, în plină putere creatoare. El rămâne „un pionier important pe harta cuceririi unui spațiu cultural adecvat pentru românii din Statele Unite” (Gabriel Stănescu – un militant pentru cunoașterea României).
O seamă de scriitori stabiliți în spațiul germanic îi prilejuiesc criticului nostru portrete cu contururi clare privind relieful literar-cultural al operelor lor, precum sasul ardelean Hans Bergel. Criticul trece în revistă o întreagă tradiție a etniei care a fost alături de cauza românilor din Transilvania, contribuind decisiv la dezvoltarea socială a orașelor și satelor, și „votând unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă la 1918”, elitele lor culturale integrându-se „perfect” în lumea românească de după război, dintre toate națiile, sașii fiind „cei mai aproape de români”. Ei, dispuși să vadă și să simtă „adevăratul puls al timpului”, au lansat deviza culturalizării („Bildung ist Freiheit”), de regăsit pe frontispiciul unor instituții din Sebeș și Cluj. Un mesager al acestui tip special de relație cu Transilvania este și sasul Hans Bergel (n. 26 iunie 1925 , Râșnov – d. 26 februarie 2022, Starnberg, Bavaria), „scriitor complex și complet”, autor de poezii, eseuri, romane și povestiri cu personaje autohtone, dar și de evocări ori traduceri. Reținem că, printre dascălii săi, scriitorul sas îl numește și pe Lucian Blaga, din poezia căruia a tradus și pe care l-a cunoscut „în situații deosebite” (în anii traducerii lui „Faust” când „studenții săi, știind acest lucru, îi făceau rost de mâncare și seară de seară poposeau ciorchine la casa poetului, punând merindea la ușă” sau, fiind invitați de poet, vorbeau împreună despre literatură, filosofie și multe ale vieții: „Îi puneam întrebări, îl ascultam, îl provocam să se lanseze în lungi monologuri. Chiar și tăcerile lui păreau că ne umplu de o cunoaștere mistică”. Și încă, ceea ce ne face mefienți cu privire la „mâncarea” adusă de studenți la casa de la marginea orașului din strada Martinuzzi, 14!, – amintindu-ne de obiceiul copiilor învățătorului Romi Bena de la Purcăreți, evocat de poet în „Hronicul și cântecul vârstelor”, el însuși fiind de față, în toamna și iarna lui 1917, poetul nu mai era profesor odată cu restructurarea catedrei din 1948, ci bibliotecar!): „Blaga se ținea tare pe vremea aceea datorită profunzimii gândurilor și adevărurilor umane din Faust și, în ciuda lipsei de apărare, a devenit intangibil pentru copoi, de aici își trăgea seva pentru a supraviețui” (începută în 1950, traducerea capodoperei goetheene „Faust” va fi gata în septembrie 1953, apariția editorială având loc în vara lui 1955). Nemaiîntâlnind scene de acest fel la memorialiștii poetului, socotim un exces de literaturizare („variațiuni pe o temă dată”), de care nu duce lipsă proza lui Hans Bergel (cf. scrierii Povestitul ca idee platonică), toată această pretinsă „prietenie”… subversivă cu autorul în anii respectivi (Întâlnire cu Lucian Blaga, traducătorul lui Faust. Variațiuni pe o temă dată). Transeamus…
„Herta Müller văzută de critica românească” este un comentariu punctual al felului în care laureata Premiului Nobel, stabilită ca emigrantă din 1987 la Berlin, a fost receptată și editată în cultura română, mai ales după încununarea cu laurii suedezi. Ducând mai apoi în literatura sa imaginea copilăriei nefericite petrecută în satul bănățean, dar și atâtea traume ale vieții, dl M. Popa crede că scriitoarea Herta Müller este „o creație a propriului premiu Nobel”, al cărui prestigiu „a aruncat-o pe piața de consum, acolo unde alte best-selluri, ca tematică și expresivitate, i-au luat-o cu mult înainte prin grija față de scrisul frumos, armonios închegat și ingenios conceput, cu o gradație epică și conflictualitate atractivă”, față de trauma epică din scrierile acesteia care are „mari pierderi de ritm”, de ficțiune și fabulație, transcrise „într-o avalanșă rostogolită de cuvinte, de aparentă primitivitate, întoarsă mereu spre înăuntru și supusă unei tehnici à rebours”…
Între nemți, la München, a trăit un exil, mai bine un deceniu, criticul, istoricul literar și esteticianul Titu Popescu, pe care l-am cunoscut și noi pe când lucra, alături de poetul Ion Mircea, la revista „Transilvania” din Sibiu. Din experiența exilului a ieșit mult îmbogățit atât în ceea ce privește cunoașterea unor spirite alese, chiar celebre despre care scrie, precum Basil Munteanu, Emil Cioran, I. P. Culianu, Horia Stamatu, Wolf von Aichelburg , C. Brâncuși (Din perspectiva exilului, 2002), cât și abordarea conceptelor literare și estetice dintr-o perspectivă complexă, multidisciplinară, chiar cu aplomb critic, atunci când scrie despre „Estetica urbană” (2013), poezia religioasă sau când lansează, pe urmele lui Vladimir Bukovski, conceptul de „Psihiatrie politică” (2011), „o carte de mare utilitate pentru nevoia desprinderii de trecut și de tarele lui” (Titu Popescu și opțiunea exil vs patrie).
În spațiul germanic a activat vreme îndelungată și savantul etnologul Ion Taloș (n. 1934), mai vechiul nostru colaborator, format la școala etno-folcloristică din Cluj alături de maestrul său Ion Mușlea în cadrul Arhivei de Folclor, autorul recunoscutei monografii despre Meșterul Manole, care a editat la Koeln culegerea de poezii populare a lui Lucian Blaga, pe care l-a cunoscut în anii studenției sale (Antologie de poezie populară. Volksdichtung. Eine Anthologie, în colaborare, 1995). Cercetând folclorul din România „din perspectivă europeană”, autorul reține între altele două cărți „D’Italica à Sarmizegetusa” (2016) și „Folclor spaniol / sefard în România” (2017), dar și mai recenta lucrare despre „Împăratul Traian și conștiința romanității românilor” din 2021 (recenzată și de noi), concluzionând că avem a face cu „o documentație ieșită din comun, care nu lasă nimic pe dinafară”, a „celui mai important folclorist pe care îl avem la ora de față, clujeanul Ion Taloș”.
Un studiu temeinic este cel despre Rainer Biemel (1910, Brașov – 1 august 1987, Yvelines, Franța), discipol al lui Heidegger devenit „un comparatist de anvergură”, căruia și noi i-am dedicat un articol corespunzător în Dicționarul esențial „Lucian Blaga – oameni din viața lui” (vol. I, 2017). Model de plurilingvism și multiculturalitate pe care cultura română l-a dat lumii, Rainer Biemel este o figură de reținut pentru o Europă în care „valorile culturii circulau liber și cu mare intensitate de la un capăt la altul”.
Un alt eseu-documentar, Pe urmele lui Paul Celan în arhivele vieneze, evocă figura „ultimului mare poet al secolului al XX-lea”, venind din Bucovina la București, emigrând în Germania, apoi de aici în Franța, despre care s-au scris zeci de studii critice și monografii într-un singur deceniu, din America până în Italia și Țările Nordice. Prieten la București cu Petre Solomon (care i-a dedicat cartea „Paul Celan – dimensiunea românească”), Paul Celan ne-a lăsat o operă impresionantă (o serie de opere în zece volume integrând șapte volume de traduceri), încă netradusă integral în românește, iar poezia fiind „puțin cunoscută în țara noastră”.
Stabilit în Franța din 1987, Dan Culcer a scris în opuri masive despre „Cenzura în comunismul real”, afirmându-se ca un memorialist necruțător al regimului comunist, apreciat drept „cel mai informat și revelator cuvânt asupra unei epoci (…) și a modului cum scriitorii s-au războit cu dogmatismul spre a ieși la lumină și a-și putea valoriza creația”. După cum pământul primitor al Franței îl primise și pe memorialistul „infatigabil” Ștefan J. Fay (1919-2009), „un scriitor pentru liniștea noastră”.
„Combatantul” Virgil Ierunca este evocat într-o recenzie la cartea Mihaelei Albu, scrisă în colaborare cu Dan Anghelescu, „Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca” (2020), despre care am scris și noi, menționând efortul scriitoarei din Craiova de a valorifica, în general, literatura emigrației românești și de a susține revista „Antilethe” dedicată acestui fenomen cultural și literar. Aceiași autori au valorificat o parte din literatura lui Vintilă Horia, căruia dl Mircea Popa îi dedică eseul Etapa spaniolă în activitatea lui Vintilă Horia.
În spațiul hispanic a activat multă vreme, din 1940 până la moarte (1995) și George Uscătescu (n. 5 mai 1919, Crețești, Gorj – d. 11 mai 1995, Madrid), personalitate complexă a exilului românesc, urmaș la catedra lui Eugenio D’Ors și profesor onorific la renumite universități din lume (Roma, Buenos Aires, Modena, Ciudad de Mexico, Strasbourg, Florența, Genova, Valencia, Veneția, Trieste, Palermo, Bologna), poet, gazetar de marcă („Destin”, 1951-1972), eseist de marjă internațională, promotor cultural al valorilor românești în peninsulă, destin de intelectual român „de aleasă stirpe, proiectat în spațiul unei Europe dezbinate și pline de contradicții, care reușește, grație culturii, formației enciclopedice și muncii sale tenace, să construiască acolo un univers românesc sui generis, demn de un adevărat „spirit european” (George Uscătescu – un spirit vagant).
Mai sunt evocați scriitorul Eugen Lozovan (1929-1997), lingvist, poet, traducător și jurnalist, care, călătorind la Viena în 1950, rămâne acolo. Devenind promotor cultural în Occident, cu carieră universitară în filologia romanică, la Copenhaga, și preocupat de argumentarea continuității românilor în Dacia, Lozovan scria răspicat că „Romanitatea avea să fie salvată în Dacia de către agricultori, locuitorii din Fossata și Civitates”, dar și de cei care, aflați sub protecția Bizanțului în Scytia Minor, „au găsit acolo continuitatea unei apărări a vieții statale pe care Aurelian le-a refuzat-o în 270.” Eruditul filolog este autorul acelei documentate lucrări Dacia sacră, parțial editată de Ionel Oprișan (Eugen Lozovan și Dacia eternă).
Unul dintre cei mai activi susținători ai cauzei românești în Occident a fost bucovineanul Grigore Nandriș (1895, Mahala, Ukraina -1968, Kev, Richmond, Regatul Unit), venit la Dublin cu o misiune diplomatică și rămas în Irlanda din 1940, apoi profesor la Londra, adevărat specialist în problemele sud-estului european, menținând trează conștiința românilor pentru reîntregirea țării, în urma raptului prin care Basarabia și Bucovina ne-au fost răpite (după cum argumentează în cartea „Basarabia și Bucovina, calul troian al expansiunii rusești spre Mediterana”, Londra, 1968). Scrierile sale despre cei „8 ani din viața României, 1940-1948” sau „O radiografie a exilului românesc. Corespondența emisă și primită de Grigore Nandriș, 1946-1967”, editate de Ionel Oprișan, valorifică masivul fond documentar al autorului depus la Biblioteca Română din Freiburg. Se cuvine să observăm că problematica națională geopolitică abordată cu mare indignare de Grigore Nandriș nu și-a găsit nici până azi rezolvarea binemeritată, dimpotrivă…(Un român în Anglia _ Grigore Nandriș).
Sub o altă pecete identitară ar putea intra scriitorii din Basarabia și Bucovina abordați în articole care relevă contribuția importantă la îmbogățirea culturii și literaturii române, a patrimoniului național care este totuna: scriitorii Mihai Cimpoi de la Chișinău (n. 1943) și Vasile Tărâțeanu (n. 1945) de la Cernăuți, membri ai Academiei Române. Dacă Mihai Cimpoi, autor al atâtor studii și eseuri despre cultura și literatura română, „împătimit cercetător și interpret al operei eminesciene”, creator al Centrului Academic Internațional Eminescu din Chișinău / CAIE (2000), este apreciat, pentru cărțile sale monumentale dedicate lui Mihai Eminescu, drept „unul din cei mai importanți eminescologi ai ceasului de față” (Mihai Cimpoi – literatul și omul de cultură), poetul și gazetarul Vasile Tărâțeanu, integrat unei tradiții de rezistență culturală luptătoare, este numit „un arcaș al bătăliei pentru Bucovina înstrăinată”. Am bucuria de a-i fi cunoscut pe amândoi, participanți în ultimele decenii la atâtea evenimente culturale din țară, de a fi scris despre operele domniilor lor și de a mă simți, la rândul meu, apreciat prin comentariile asupra unor cărți pe care le-am oferit. Oameni luminați, generoși, bucuroși de a împărtăși gânduri și idei, nesofisticați în gândire și de o consangvină fraternitate, adevărați luptători pe altarul cauzei și culturii naționale, ambii venind din teritorii românești înstrăinate de la trupul țării, dar gândind totuna cu vechea, dreapta și bogata tradiție a spiritualității românești. Să amintim în acest context și studiul Alexe Mateevici – poetul limbii române, în care este elogiat studiul lui Petre V. Haneș din 1926 socotit „piatra de temelie a reconsiderării acestui inimos poet basarabean”, care, dacă ar fi trăit, crede criticul, „ar fi devenit o voce inconfundabilă a lirismului viguros de după război”, poezia Limba noastră fiind apreciată drept o ars poetica „de primă mărime”, comparabilă cu „Rugăciune” a lui Goga, cu „Testament” a lui Arghezi sau cu „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a lui Lucian Blaga…
În totul, Aproapele de departe este o culegere de studii și eseuri binevenită, organizată pe ideea afabilului oximoron din titlu, reconfirmând, nu știu pentru a câta oară, scrisul temeinic, documentat, aplecat către valori indiscutabile ale culturii și literaturii române. Istoricul și criticul literar Mircea Popa este, nu mai încape îndoială, o „instituție” de mare autoritate a cercetării literare, la care poți apela cu cea mai mare încredere fără a rămâne deziluzionat că tema ce te-ar interesa nu și-ar găsi, măcar în parte, loc între zecile și zecile de titluri de cărți, ce acoperă epoci, perioade și fenomene cultural-literare, de la scriitori și aspecte din vechime până la realități cultural-literare din zilele noastre. D-sa sa are o pasiune a scrisului, dar și o urgență a comunicării de noutăți în domeniu, deopotrivă cu acribia de a rectifica date eronate sau de a corecta anumite interpretări, dovedind din plin nu numai „calmul” profesiei și al specializării, dar și o anumită anduranță la exercitarea acestui oficiu de comentare, interpretare, revizitare și validare a valorilor românești oriunde ar exista ele.
Tg.-Jiu, 10-11 martie 2022
Zenovie Cârlugea