◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

ION LUCA CARAGIALE, GAZETAR, PAMFLETAR, BERAR

În Caruselul scriitorilor de „Gerar”, un loc aparte îl ocupă Ion Luca Caragiale.

Câteva aspecte se cuvin consemnate.

A debutat cu poema „Versuri”, în Revista Contimporanul (1 octombrie 1874), dar a debutat ca și gazetar  în 1873, la „Ghimpele”,  apoi a continuat  în „Telegraful”, 1873-1875 cu anecdote grupate „Curiozități”.

Cronologic, prima etapă a scrisului lui Caragiale este cea a Jurnalisticii diverse din perioada de tinerețe. Producțiile de acest gen au fost adunate sub titlul „Din periodice” (includem aici un conținut divers, un material brut ca sursă de sensuri majore ale exegezei, mai cu seamă raportate la un domeniu livresc în care se ascund realități imediate), „Claponul” (1877), „Calendarul claponului” și „Ghimpele” sunt deosebit de concludente.

Din Laboratorul jurnalistic al lui Caragiale mai desprindem o viziune personală, cu „fețe” care decriptează, pe de o parte, gravitatea, pe de altă parte, spiritul sau, de ce nu, simplu: „moftul”, ca invenție a izvorismului factologic (surprindem, aici, fondul său de originalitate exprimat prin parodia, autocitatul, autoparodia, ironia, sarja, deformarea de limbaj, cu rol cathartic al paradoxului).

A doua etapă, conformă cu deplina afirmare este Comediografia. Însă, Caragiale  a creat  „personagii” cu peste o sută de ani în urmă viabile si astăzi în vreme de politici fripturiste și agonii haotice. (La Arad, chiar se joacă pe scena teatrului Caragiale-Omul Spectacol! („Ce a fost Eminescu în poezia românească, a fost Caragiale  în dramaturgia românească”. „Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit”. (Amintiri despre Caragiale, Ștefan Cazimir, editor).

Sunt memorabile fervoarea și tipizarea personajelor, precum și comorile de limbaj și caracter ale acestora; prin care se atinge, subtil, toată claviatura sufletului omenesc și nu numai.

Caragiale, numit de Paul Bujor, „Omul-viață” era un meșter strălucit, consacrat al cuvintelor. Dar, resimțea, mereu, o atmosferă dușmănoasă în jurul său. Deși era consacrat, în repetate rânduri (1891) dorea să se expatrieze, și, deși deja stabilit la Berlin, nu îi erau străine întâmplările din țară. Astfel, va răspunde invitației ziarului „Românul” (V. Goldis, Aurel C. Popovici) de a colabora. În acest sens, Caragiale va publica șapte articole cu diferite titluri: „Reparațiune” sau „Diplomație subțire ”.

A colaborat la „Timpul” atât cu Eminescu, cât și cu Slavici, (1878-1881), însă diferențe de viziuni i-au separat vremelnic. Aceeași legătură de „filigorie” de grădină a avut-o și cu Octavian Goga, fapt pentru care a descins la Arad (și a avut în  vedere aplanarea conflictului ivit la redacția ziarului „Românul” cu „Tribuna”). Consemnăm, cum se cade, și alte colaborări de tip gazetăresc: „Albina Carpaților”, „Convorbiri literare”, „Epoca”, „Noua revistă  română”, „Viața nouă”, „Universul literar”, „Literatura și arta română”, dar si revista germană „Die Zeit” (1907).

Deși nelipsit de polemici literare (avem aici în vedere T. Maiorescu, B. P. Hasdeu, A. Macedonski), Caragiale a avut meritul de a conduce „Vatra” (1901, dar și posibila cooptare, aici, a lui Slavici). Ca o „Pastramă trufanda”, ce părea a fi, plin de picanterii în exprimare, Caragiale și-a declamat întreaga viață după cum și-a construit și clădit existența: copist, corector, satir, pamfletist, gazetar, dar și… berar. Această din urmă îndeletnicire i-a venit ca o Mănușă „Moftului român”. (parafrazare omonimică după revistă, 1893-1901). De altfel, și berariile le boteza cam… prozaic. Vom intra puțin în acest substrat, tocmai pentru a lega stilul său literar cunoscut prin „Momente” („Monumente”, după G. Ranetti) și „Schițe” cu stilul său cotidian nu de vestibule, ci de gazetar!

Prima afacere cu berea datează din anul 1893 (undeva pe strada Gârboveni), și numită „Mihalcea și Caragiale”. Considerate a fi locuri de Boeme bucureștene, Academii de literatură… berariile „Academia Bene Bibenti” sau „Gambrinus” erau, mai mult, locuri unde își dădea întâlnire lumea literaților și a artiștilor și unde se oferea bere gratis. De fapt, Maestrul, Conu Iancu, trona cu un șorț la gât în fața comesenilor și le (mai) răspundea unora cu binecunoscutu-i stil: „Iancu Luca Caragiale / Vinde berea cu măsură / Face și literature / Însă nu face parale”. De fapt, casier la Gambrinus îl avea pe poetul Ion Păun-Pincio, iar printre asociați își avea neamurile soției și din Buzău. 

Cu toate acestea, relativ schematice Crochiuri de portret sau Schițe, Caragiale ar putea, și azi, exclama, în calitate de gazetar: „Nimic nu-i arde pe ticăloși decât râsul” (încheiem, anexând câteva imagini concludent /edificatoare; sursa M. Berenyi).

Florica R. Cândea / UZPR




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *