◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.07.2024

Gabriela Banu – Magda Savinschi – Aureliu Goci: „Constantin Banu. Omul care a aprins «Flacăra» iubirii de țară”

După un secol și mai bine de la apariția revistei „Flacăra” (1911) – săptămânal cultural-literar și social, cunoscând mai multe serii: 11 oct. 1911- 13 nov. 1916, dec 1921-15 aprilie 1922 și 19 mai 1922-2 iunie 1923, – iată și o monografie dedicată fondatorului ei, CONSTANTIN BANU, care i-a avut alături pe co-editorul Petre Locusteanu, dar și pe George Coșbuc, Demostene Botez, Ion Pillat, George Topârceanu, Șt. O. Iosif, Aurel Jiquidi ș.a. În paginile revistei au semnat scriitori cunoscuți ai vremii: Barbu Şt. Delavrancea, Ioan Slavici, I. Al. Brătescu-Voineşti, Emil Isac, M. Sadoveanu, O. Goga, Ion Minulescu, G. Bacovia, G. Enescu, Eugen Lovinescu, Al. Vlahuţă,  Spiru Haret,  Şt. O. Iosif, D. Anghel, Cincinat Pavelescu, Al. Macedonski, N. Crainic, T. Al. Vianu, I. Agârbiceanu, I. A. Bassarabescu, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Emil Gîrleanu, V. Eftimiu Al. O. Teodoreanu, V. Voiculescu, Camil Petrescu, Perpessicius, Hortensia Papadat-Bengescu, D. Caracostea. 

 O astfel de flacără – scria fondatorul într-un articol programatic – râvnim să aprindem și năzuim să o putem ține vie, deasupra patimilor oarbe și a intereselor trecătoare, pentru ca ea, luminând de sus, să lumineze departe.”

Om cu convingeri liberale implicat în viața politică, dar și în presă și literatură, Constantin Banu s-a născut la 20 martie 1873, la București, într-o familie de moșieri cu „ascendență franceză” (N. Iorga). Căsătorit cu Aneta, fiică de moșier de la Hălăucești-Roman, au avut trei copii, doi băieți și o fată, care au trăit până prin zilele noastre, crescând la locuința din strada Parfumului, „Casa Banu”, în stil vag brâncovenesc, cu alee și grădină cu flori (după 1948 a fost naționalizată, iar în vara lui 1987 a căzut pradă demolărilor masive).

Absolvent de Litere și Filosofie al Universității din București (1891), C. Banu a fost profesor la gimnaziul din Giurgiu, apoi la Liceul din Brăila, după care a fost numit definitiv profesor de istorie la liceul „Matei Basarab” din București. A predat și la Seminarul „Nifon”, dar și la Liceul „Gheorghe Lazăr”, devenind inspector pentru învățământul particular, calitate ilustrată cu conferințe, programe, participări la congrese, chiar tipărirea de manuale (foști elevi, precum George Topârceanu, vor avea numai cuvinte de prețuire, unii chiar de „idolatrizare”).

În 1900, C. Banu își va finaliza studii de Drept, studiind în străinătate (la Paris) și științele politice, economice și finanțe, specializându-se în domeniul juridic cu „Executarea hotărârilor străine”, licență sub conducerea renumitului George G. Tocilescu.

Ca om politic, C. Banu a fost membru marcant al Partidului Național Liberal, secretar al Camerei Deputaților (1907-1911), deputat și senator de mai multe ori, ba chiar ministru al Culturii și Cultelor (1922-23). Se cuvine menționat că acest om echilibrat, cu vederi democratice, a făcut parte din Delegația Conferinței de Pace de la Paris din 1919, fiind co-director al ziarului „La Roumanie” apărut la Paris cu acest prilej.

Dar Constantin Barbu s-a afirmat ca un publicist „de anvergură națională, monarhist și anticomunist”, cultivând genul aforistic și cronica dramatică. „Capodopera” sa (a treia carte, în ordine, după cele din 1916, cuprinzând texte jurnalistice: „Sub mască” și „Trăiască viața!” ) este considerată „Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician”, alcătuit din aforisme și sentințe morale cu multiple implicări (sociale, politice, culturale, economic-financiare), un fel de „manual de politică” cerând inițiaților „simțul posibilităților și al realităților” în practica politică. Un fel de reflecții adresate atât Omului politic cât și Omului de stat, factori ce susțin „complexitatea organică a societății”… „Manualul” acesta sui-generis exprimă în definitiv formația clasică a autorului și buna cunoaștere a caracterelor contemporanilor săi, convingerile politice ale autorului fiind liberal-conservatoare, în conflict deschis cu „Facla” lui Cocea, care exprima vederile unei grupări socialiste (aici se găsea, printre alții, și Tudor Arghezi, un adversar de temut). Post-scriptum-ul cărții, datat „Hălăucești, 25 august 1937”, ne lămurește asupra conținutului, reprezentând texte apărute pe vremuri în „Flacăra” „semnate cu pseudonimul Glaucon” (un peripatetic conversant cu Socrate în „Republica” lui Platon și interlocutorul din „Alegoria Peșterii”).

Dar Constantin Banu rămâne în istoria presei românești ca fondator și editor al revistei „Flacăra”, „revistă literară, artistică și socială”, apărută în 1911 și având o „largă răspândire în anii premergători Primului Război Mondial și cu un rol important în mișcarea literară și artistică a vremii” (I. Hangiu, „Dicționarul presei literare românești, 1790-1990”). Alături de directorul C. Banu, redactori au fost Petre Locusteanu (1911-1914), Ion Pillat (1915-1916), apoi din comitetul de redacție făcând parte Adrian Maniu, Horia Furtună, I. Gh. Duca, Sergiu Manolescu… Ultimul director a fost Perpessicius.

Monografia Constantin Banu. Omul care a aprins „Flacăra” iubirii de țară (Eikon, 2023, 173 p. , cu o anexă: „IX. Tabla ilustrațiilor”, pp. 147-173) este, în realitate, o lucrare compozită, la alcătuirea ei contribuind triada menționată pe copertă: Gabriela Banu (prozatoare și traducătoare), Magda Stavinschi (cercetător onorific la Institutul Astronomic al Academiei Române, străbunica ei maternă fiind soră cu mama lui Constantin Banu), Aureliu Goci (istoric și critic literar, soțul Gabrielei V. Banu) și Tereza Danciu.

Astfel, dnei Gabriela Banu (rudă îndepărtată: bunicul Vasile era frate cu Constantin Banu) îi revine un prim capitol, „România anilor 1900-1945”, precum și „Reperele biografice” de la pp. 14-24, „adnotate de Magda Stavinschi”, căreia îi aparțin alte două capitole: „C. Banu – profesor” (25-33) și „C. Banu – om politic” (48-102). Tereza Danciu scrie capitolul despre „C. Banciu – jurist”, iar criticul și istoricul Aureliu Goci și-a rezervat ultimele trei capitole: „C. Banu – scriitor” (103-108), „Revista Flacăra” (119-126) și „C. Banu și revista „Flacăra” (127-146).

În capitolele menționate, istoricul și criticul literar Aureliu Goci stabilește rolul jucat de revista „Flacăra” în epocă, fondată de cel ce a făcut parte din prima Societate a Scriitorilor Români (înființată la 28 aprilie 1908), fiind primit la adunarea generală din 2 noiembrie 1911, alături de Arghezi, Galaction, I. Slavici, N. Davidescu, Mihail Dragomirescu, Mihail Sorbul, Alice Călugăru, Constanța Hodoș, Claudia Millian, Sofia Nădejde ș.a….

Constantin Banu este „o personalitate complexă a României moderne”, scrie dl Aureliu Goci, activitatea sa ținând de ceea ce criticul numește conceptul de „poli-literatură de frontieră”, definit ca o largă arie scripturală „care integrează publicistica, aforismele și cronicile dramatice” (inclusiv cele versificate, n.n.). Este urmărit debutul editorial sub pseudonimul «Mefisto», comentându-se cele două volume de publicistică, activitatea de dramaturg (schițe dramatizate în genul lui I. L.Caragiale) și, desigur, insistându-se pe „Revista «Flacăra»” (importanța și momentul apariției, existența publicației „de-a lungul vremii”, inclusiv „«Flacăra» după evenimentele din 1989”, când primul număr în libertate apare la 24 decembrie 1989 purtând titlul „Revistă de opinie cetățenească. Ediție specială”, pentru ca din 5 ianuarie 1990 să fie condusă de George Arion, din 1996 devenind revistă ilustrată color, cu apariție lunară. Din 2001 apare într-un nou format devenind „singura revistă ilustrată de interes general din țară”. Este deținută de trustul de presă „Publicațiile Flacăra”… Trebuie amintită în context și „Flacăra lui Adrian Păunescu”, o altă intreprindere, distinctă, prin care fostul redactor de dinainte de 1989, și-a creat un brand publicistic și literar, dus, iată, mai departe de membrii familiei…

Numele lui Constantin Banu, viitorul deputat și ministru al Culturii și Cultelor, după Marele Război, a strâns în jurul publicației sale scriitori de seamă din epocă, de la B. Ștefănescu-Delavrancea, Coșbuc, Slavici, Brătescu-Voinești, la Sadoveanu, O. Goga, Alexandru (nu Ion) Vlahuță, I. Minulescu, G. Bacovia, G. Enescu, E. Lovinescu, apoi Șt. O. Iosif, D. Anghel, Demostene Botez, Al. Macedonski, Ion Pillat, N. Crainic, T. Al. Vianu, I. Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, AI. O. Teodorescu, V. Voiculescu, Camil Petrescu, Perpessicius, Hortensia Papadat-Bengescu, D. Caracostea ș.a. Tirajul revistei atingea 40.000 de exemplare la o populație de 10.000.000, difuzându-se și peste hotare. „Era vie. Stârnea polemici. Și pleda convingător pentru unirea, prin cultură, a tuturor românilor, o fază pregătitoare pentru întregirea deplină a neamului. Totul făcut cu deplin profesionalism”, consemnează dl A. Goci.

În regimul comunist, o revistă „Flacăra” a apărut în 1948, „săptămânal de artă și de cultură” al Sindicatelor de artiști, scriitori și ziariști, iar între 1952 și 1953 „Flacăra” apare lunar, apoi bilunar (1953-1957), revenind din 1958 săptămânal. Din 1976 apare pe hârtie de ziar, tot săptămânal. Cu rebrenduirile din 2009, 2011…

La 15 februarie 2023, revista „Flacăra” împlinea 100 de ani de la prima sa apariție, cultivând „un jurnalism de înaltă clasă, în care s-a schimbat reportajul, interviul și comentariul, semnate de către cei mai fini observatori ai societății, gazetari și scriitori”. La 20 martie 2023, s-au aniversat (nu comemorat), la Muzeul Literaturii Române, 150 de ani de la nașterea jurnalistului, scriitorului și omului politic liberal Constantin Banu (1873-1940), fondatorul, editorul și directorul revistei „Flacăra”, magazin istoric și politic, apărută în două serii, prima între 1911 și 1916, cu subtitlul „Flacăra artistică, literară și socială”, și cea de-a doua, din decembrie 1921, purtând denumirea de „Revistă social-literară”, ce și-a continuat parcursul, cu sincope, până în 1940, când și-a încetat apariția, odată cu moartea fondatorului ei.”, după cum consemna publicistul Marian Nencescu în revista „Arena literară” (nr. 28) în articolul „Flacăra lui Constantin Banu – o publicație de elită”.

În general, monografia Constantin Banu. Omul care a aprins «Flacăra» iubirii de țară, aparținând triadei Gabriela Banu – Magda Stavinschi – Aureliu Goci, este o lucrare documentată și binevenită, reliefând portretul unui pasionat jurnalist, al unui dascăl cu vocație (autor de manuale și inițiative), a unui om de cultură și om politic (jurist licențiat), destul de cunoscut în epocă.

Ce i-ar trebui acestei monografii ar fi o privire mai de amănunt asupra publicației fondate de C. Banu, adică prezentate celei două serii ale „Flăcării” (1911-1916; 1921-1923), temele majore ale publicației, publicistica de interes social, politic, cultural și artistic, inclusiv polemicile stârnite și atitudinile luate față de diferite aspecte din societate și din presa vremii. Cu atât mai mult cu cât în „Flacăra” și-au depus semnătura unii din cei mai de seamă scriitori ai vremii și acolo au rămas articole și scrieri care ar putea interesa pe viitorii monografi, ba chiar mișcarea de idei a epocii de dinainte și de după Marele Război de Întregire a Patriei.

 

***

 

Documentându-ne în realizarea dicționarului nostru „TUDOR ARGHEZI – Oameni din viața lui” (2019), am ajuns la o pagină importantă din viața poetului și publicistului, mai exact la campania de presă, soldată cu un proces, purtată de acesta cu „Flacăra” lui C. Banu, încercând să-i deslușim înțelesurile.                            

În ajunul Crăciunului 1912, Tudor Arghezi citește un prolog în versuri pe scena noului Teatru „Comoedia”, la deschidere, prilej pentru un gazetar de la „Flacăra” de sub directoratul lui Constantin Banu de  a-l ironiza pe scriitor („o insinuare – ah, foarte murdară!”): „Fiindcă în lumea asta sunt două feluri de Pierrot: unul, acela pe care domnul Arghezi l-a pus să debiteze versuri atât de banale (-fie!-); altul care se vopsește cu alb imaculat, ca să i se ascundă petele și culorile adevărate ale feței și care în adunări populare speculează mizeriile sărăcimei. Cel dintâi se mulțumește să facă lumea să râdă; al doilea se silește să stoarcă lacrimi, ură și bani și de la cei care-l ascultă. Pe acesta din urmă îl cunoaște mai bine domnul Arghezi.”

Gazetarul făcuse parte din comitetul de lectură al teatrului, ai cărui membri fuseseră de acord în unanimitate cu textul arghezian. Această „încercare de atentat la onoarea mea” este întâmpinată de poet cu articolul Scrisoare deschisă domnului C. Banu, directorul revistei „Flacăra”, publicat în ziarul „Facla” (al lui N. D. Cocea) la care lucra Arghezi. (Tudor Arghezi. OPERE FUNDAMENTALE, vol. III, 1493 p., Editura Academiei Române, 2003, pp. 313-315; volumul conține textele de la debutul lui Arghezi în periodice /„Liga ortodoxă” – 25 iulie 1896/ și până în anul 1913). Gazetarul solicită ca „în numărul imediat următor  al «Flacării» să vă explicați asupra ei, și anume în sensul scuzelor ce mi se cuvin și pe care le reclam, hotărât ca, în lipsa lor, să fac uz de mijloacele mai puțin indirecte cu care îndeobște se pedepsește  lașitatea.” Desigur, directorul C. Banu nu răspunde, ceea ce-l determină pe poet să revină în „Facla” cu tableta Pentru „Flacăra”, cerând „satisfacție asupra unei insinuări”.

„Scribul” de la „Flacăra” publică, apoi, în „Viitorul” – tot de orientare liberală – un articol-răspuns în care ridică problema calomniei („calomnie nu poate fi în niciun caz”, scrie Arghezi, arătând că individul „nu cunoaște valoarea cuvintelor și confundă impresiile” – Opere, III, pp. 318-320).

Urmează o serie de articole în care Arghezi reia chestiunea, relevând că „domnul Constantin Banu și ceata domniei sale” practică defăimarea și confundă literatura cu politica. Scurta colaborare pe care poetul o avusese cu acesta, în urmă cu ceva timp, la proiectata revistă „Flacăra”, sfârșise îndată ce Arghezi își văzuse poemul Psalm de taină, deși plătit, amânat de la publicare sine die („Profanii și furii”, III, pp. 320-324).

La rândul lor, cei de la „Flacăra” reproduc în nr. 15/1912 „niște versuri ale domnului Arghezi, publicate în revista noastră („Viața Românească”, n.n.), numite «năzbâtii» și care ar dovedi definitiv că autorul lor este o nulitate.” «Pentru ce colaboratorul nostru este o nulitate?» întreabă comentatorul de la „Viața românească, stârnindu-l și mai mult pe poet împotriva celor de la „Flacăra”, care reproșează grupării adverse interese politice: „Mă rog, ce-i domnul Banu? Director de revistă literară, cum s-a improvizat, ori simplu politician de culoare? Și ce-i revista domniei sale dacă nu o gazetă de partid liberal?” Așadar, nu e vorba decât de o „tentativă de politicianism mascat”, de „reaua-credință a domnului Banu, în relief”, lipsit de onestitate, așa cum remarcase deja și „Viața românească” (Iarăși „Flacăra” și domnul Banu, III, pp. 369-374).

Socotindu-se „insultat” și provocat de-a dreptul de atitudinea perseverentă a poetului-publicist de a cere satisfacție, C. Banu îi reproșează acestuia lipsa de gratitudine: „în trei rânduri am avut ocazia să mă ocup de amabilul meu insultător”.  Rezultă din acestea că pe când Arghezi era călugărul Iosif Theodorescu, cu doisprezece ani în urmă, C. Banu în calitate de inspector al învățământului particular i-a făcut „nu mai țiu minte ce înlesnire” (să-și dea examenele pentru clasele a IV-a , a V-a și a VI-a de liceu, în  1901-1902, invocând „vârsta înaintată în raport cu ceilalți școlari și haina monahală”, cf. D. Vatamaniuc, „Tudor Arghezi. Biobibliografie”, I, pp. X-XI, n.n.). A doua oară, când, rugat de un amic, „i-am încredințat postul de corector la «Viitorul», spre a-l scăpa dintr-o situație foarte precară”. A treia oară când, îndemnat stăruitor de un profesor de la Teologie, îi solicitase colaborarea la nou înființata „Flacăra”.

-„Nimic nu-i mai fals”, răspunde Arghezi, luând pe rând toate aceste reproșuri ale lui C. Banu, „care la nevoie știe să se învăluie într-o modestie de comedie”. Căci de fiecare dată, scrie el, Banu a reacționat nu la solicitarea directă a poetului, ci la intervențiile venite din partea unor oameni influenți, chiar fruntași politici. (Constantin cel Bun, III, pp. 383-389).

„Slugă de partid” și „literat de suburbie”, urmărindu-și interesele ca arhiereul Sofronie Craioveanul (celebrul „Popa Iapă”, din publicistica lui Arghezi), C. Banu „a fost demascat la timp și cu folos” – scrie Arghezi: „În afară de valoarea lui submediocră, am demonstrat lipsa la dânsul de orice demnitate, care a nutrit în primă linie polemica noastră” (Sfârșitul unei polemici, III, pp. 396-400).

Anul viitor, are loc procesul intentat „Faclei”, de directorul „Flăcării” și al ziarului liberal „Viitorul”, Constantin Banu, „profesor secundar și de seminar”, reușind în prima fază ca „girantul” revistei la care lucra Arghezi să fie condamnat. În articolul Procesul revistei „Facla” (III, pp. 855-858), poetul explică destul de clar că „desenul artistic” cu portretul lui Banu în poala unei țigănci publicat de revistă nu este „pornografie”, ci satiră, revista însăși fiind una „biciuitoare, satirică”. Procesul „Faclei” – pretinde Arghezi – este, așadar, unul „al artelor, al literaturii, al muncii, al modei, e progresul vieții întregi”. Jurații vor face distincția necesară și victoria va fi de partea revistei politice „Facla” (O palmă magistraturii, III, pp. 860-862). Poetul revine cu niște «impresii de ședință» de la Procesul „Faclei” (III, pp. 863-868), precizând că doar doi (C. Mille și Radu D. Rosetti, girantul gazetei) din cei cinci avocați au vorbit, ceilalți trei fiind Toma Dragu, N.D. Cocea și Titel Petrescu. Se înțelege că „Facla” își organizase o apărare redutabilă, probabil tocmai din cauză că… se simțea cu musca pe căciulă.

 

***

 

„Cearta” lui Arghezi cu „Flacăra” lui C. Banu este, desigur, un moment ce nu trebuie eludat din biografia poetului, mai ales că, după doi ani de polemici, are loc și un proces de presă. Teribilului pamfletar nu i s-au imputat cuvintele cu care „l-a spurcat frumos” (asta fiind „pamfletul” în concepția lui Arghezi), pe fondatorul și conducătorul revistei „Flacăra”: „păduche cultural”, „gingaș parazit cu psihologie”, „simpatic paracliser al literelor române”, „domnișoara cu barbă”, „pârțotina boșoroagă”, „copitat” cu inteligența la „căpriorii piciorului”, „scriitor închipuit, care își ascunde nulitatea îndărătul citatelor din Goethe”, asemănător „ploșnițelor dintr-o catedrală măreață” ce rod „pe la șezut pe credincioșii unei localități străine, așezați în jețuri ca să se roage”, „rol de căcănar” etc. etc.

Desigur, scrie dl Aureliu Goci, fără a știrbi genialitatea lui Arghezi, trebuie să recunoaștem că atacul la persoană practicat (mai general și în epocă, n.n.) de acesta este nedemn de numele lui”, de vreme ce C. Banu, fondatorul revistei „Flacăra”, a fost „o personalitate cu har jurnalistic.”

C. Banu nu s-a prins în hora spumoasă a pamfletarului Arghezi, ci a răspuns mai cu mijloace literare, chiar poetice, ironic-satirice, imaginând această „Invocație” a „ierodiaconului” Arghezi către Dumnezeu, dorind cu alte cuvinte să spună că are în fața sa un om… fără Dumnezeu, care a murdărit „tot ce-i sacru”:

Izvorâtorule de viață,

O, Doamne atotstăpânitor,

Întoarce-Ți luminata față

Spre robul tău și-ndurător,

Arată-mi, Doamne atotputernic,

Ce-n lume toate – ai răsădit.

Pe mine, fiul Tău nemernic,

Din ce noroi m-ai plămădit,

Deasupră-mi părinteasca-Ți mână,

Tu niciodată n-ai ținut

Și ochiul Tău ca să rămână

O clipă-asupra-mi, nu ai vrut,

Întregu-mi suflet e-o băltoacă

Spumegătoare de lături,

Miasmele de-asupra-i joacă,

Otrăvitoare de făpturi.

Vedenii excremențiale

Răsar în capu-mi pustiit –

Ascunse-n planurile Tale,

Din ce noroi m-ai păsmuit (…)

În van oftat-am pe canoane

Și pe psaltire-am lăcrămat

Scuipat-am apoi în icoane

Și în potiru-Ți am vărsat;

Jucat-am sârba pe morminte

Și tot ce-i sacru am mânjit,

De m-ai răbdat, o, Doamne sfinte,

Din ce noroi m-ai plămădit?”

(Balada ierodiaconului)

 

 

Cronică și documentare de

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *