Poposisem pentru prima dată în Craiova într-o seară încinsă de sfârșit de iunie 2023, pe când teii risipeau cu darnicie parfumul amețitor și rafinat al milioane de capsule aurii. Aveam un plan inițial cu obiectivele turistice pe care să le vizităm în doar două zile pe care aveam să le stăm (eu și soțul meu) în acel frumos oraș.
Timpul era limitat, obiectivele erau multe, dar, pentru că iubesc poezia de când mă știu, în capul listei „cu prioritate” era vizitarea casei memoriale în care a locuit poeta Elena Farago. Demult îmi doream să ajung acolo, să simt aerul încărcat cu poeziile copilăriei mele, doar-doar, o răzbate un ecou până la mine cu glasul mamei care îmi citea, pe când eram de-o șchioapă, dintr-o cărticică cu coperțile vesel colorate.
Eu îi sorbeam de pe buze fiecare cuvânt. Intram în lumea poeziei și poezia îmi deschidea astfel marea scenă a vieții. Atunci am descoperit „Cățelușul schiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca” poezii pe care le recitam plină de emoție la serbările de la grădiniță. Atunci, după titlul poeziei spuneam aproape mașinal „de Elena Farago”… mult mai târziu am aflat rolul autorului unei opere literare. Dar după cum vă povesteam mai sus, eram nerăbdătoare să descopăr acest oraș, Craiova, cu istoria și personalitățile care au trăit pe aceste meleaguri.
Locul unde casele spun povești
Ajungând seara, am decis să facem totuși cunoștință mai întâi cu orașul. Cum eram cazați foarte aproape de centru nu a fost deloc dificil să ajungem în Piața Mihai Viteazu, „inima Craiovei”, dar nu înainte de a face un popas la Cofetaria „Minerva”, unde m-am răcorit cu o limonadă rece și bună. Cladirea cu aer parizian arăta ca o bijuterie arhitecturală. De fapt, aveam să aflu, că ea face parte dintr-un complex de clădiri construit în stil Maur de către arhitecți italieni și dat în folosință în anul 1902. Minerva devenea astfel, pentru mulți ani după aceea o adevărată „citadela” de cultură, adunând laolaltă lumea bună din Craiova.
Mda, chiar am avut senzația pentru câteva clipe că sunt la Paris, atâta încântare mi-a produs fiecare detaliu culoare, decor, vitralii… și am exclamat „C’est ne pas possible”! Cum să lași pradă degradării mai bine de jumătate din clădire? Dacă ar fi renovată mulți turiști străini i-ar trece pragul pe bani buni! De fapt bulevardele principale din Craiova abundă de astfel de clădiri declarate monumente istorice, case care spun povești demult trăite și vorbesc despre cultura și bunăstarea oamenilor de la începutul secolului XX. Unele dintre clădiri au fost restaurate, altele așteaptă răbdătoare rândul.
Când am ajuns în fața „Casei Studenților” m-am oprit să o admir, să îi fac câteva poze, pentru că avea o arhitectură și niște culori care nu te lăsau să îți continui drumul fără să nu te oprești puțin și să apreciezi atât valoarea cât și bunul gust al oamenior care au trăit acolo și iată, au lăsat ceva frumos în urma lor. Respectele mele pentru ei! „Chapeau bas! ”. Unele case se aflau în plină renovare, altele în stare avansată de degradare, dar eu vreau să cred că nu va fi prea târziu pentru ele… cu acest gând adorm impresionată și visul mă poartă înapoi în timp pe acele străzi în alte vremuri, din alte timpuri…
Dimineața cu parfum de tei
Sub primele raze ale soarelui de vară florile de tei făceau risipă cu parfumul lor în toată zona centrală a Craiovei. Era o dimineață de vară superbă, pe care am început-o tot la Minerva, cu o cafea turcească servită „cu stil”. O fată amabilă, o olteancă nespus de frumoasă, ne-a adus un micuț platou metalic cu două ceșcuțe albe din porțelan îmbrăcate în dantelă arămie lucrată în filigran. Ibricul cu lichid fierbinte gemea sub caimacul generos degajând o savoare de cafea bună, răsfăț nărilor noastre. Alături un vas oval cu capac, ceva minuscul cu aceeași lucrătură sub capacul căruia se aflau două mici săbii toledane, fiecare purtând întru victorie pentru gusturi câte o bucată de rahat de trandafir.
Cât am stat la cafea, am căutat pe telefon adresa Casei Memoriale „Elena Farago”, singura casă memorială din Craiova. Eram foarte aproape de clădire, ba chiar trecusem seara pe stradă prin fața ei și nu văzusem decât banner-ul pe care scria mare „Sediul Central al Bibliotecii Județene Alexandru și Aristia Aman”, dar în aceeași curte se mai afla o clădire mică în partea dreaptă ce poate trece ușor neobservată.
Atât clădirea în care se află „Casa Memorială Elena Farago” cât și imobilul în care funcționează sediul central al bibliotecii au fost donate primăriei Craiovei de soții Alexandru și Aristia Aman pentru înființarea „unei biblioteci libere și a unui muzeu pentru răspândirea cultului de frumos în sine”.
Case cu amintiri transpuse în versuri
Am pășit plină de emoție și bucurie către intrarea în casa în care poeta Elena Farago a locuit din anul 1921 când a fost numită director al bibliotecii și până la sfârșitul vieții. Am urcat treptele clădirii văruite în alb și am pătruns în holul mic cu vitrine în care se aflau poze, diplome, distincții…
Sub imperiul emoțiilor nici nu am observat când, de după o ușă, ne-a ieșit în întâmpinare o doamnă îmbrăcată „office” ușor trecută de prima tinerețe, distinsă, blondă cu un păr tuns după moda pariziană a anilor 40′. Mi-a întins mâna cu prietenie și s-a prezentat – Letiția Toma, bibliotecar la Casa memorială Elena Farago. Cu o voce caldă și calculată cum rar auzi în zilele noastre, cu o dicție aproape perfectă a început să ne introducă în viața de poveste a poetei Elena Farago.
Sorbeam cu nesaț fiecare cuvânt. Nu i-am ascuns doamnei aprecierea mea pentru poetă și nici iubirea mea pentru poezie. Ne-a deschis ușa unei încăperi și ne-a poftit înăuntru. Peste tot domnea o ordine desăvârșită. Mirosea a mobilier vechi și a carte. Se simțea mirosul acela care îți gâdilă nările ori de câte ori pășești într-o bibliotecă. Cea în care intrasem era chiar camera de lucru a poetei Elena Farago și cuprindea peste 300 de exponate: documente originale, scrisori, fotocopii, fotografii ale familiei, corespondență, cărți și reviste, obiecte personale, piese de mobilier și alte obiecte care au aparținut acesteia în anii în care a condus lăcașul de cultură.
M-a invitat să iau loc pe scaunul poetei, la birou, în fața mașinii de scris. Emoția mă copleșea! Astfel, însuflețită de dorința mea de a afla cât mai multe detalii, doamna Letiția a început să ne introducă în viața de poveste a poetei Elena Farago dar nu înainte de a mă îndemna să recit câteva versuri dintr-o poezie a acesteia, la alegere. Apoi ne-a povestit că toate personalitățile care le-au trecut pragul au trecut prin același test. Vadim Tudor, Adrian Paunescu și mulți alții… Ascultam și mă lăsam ghidată de această femeie extraordinară care reușea să îmi transmită foarte bine și în detaliu tot ce voiam să știu, poate chiar ceva mai mult de atât!
„Poeta a ajuns în 1907 în Craiova, împreună cu soţul ei, Francisc Farago, şi, neavând unde să stea, a fost găzduită în această casă. De ce? Elena Farago, deşi noi o considerăm olteancă, s-a născut pe 29 martie 1878, într-o familie de greci din Bârlad, fiica lui Francisc şi Anastasia Paximade. La vârsta de 12 ani, în 1890, când avea doar două clase primare, primeşte o grea lovitură când i se prăpădeşte mama şi este nevoită să abandoneze şcoala. Ea devine sprijin pentru tată implicându-se în creşterea celor şase fraţi mai mici. Cinci ani mai târziu, în 1895, primeşte o nouă lovitură: moare şi tatăl, iar fraţii au fost împrăştiaţi pe la rude, spre a fi îngrijiţi. Elena ajunge la Brăila, la unchiul pe linie maternă, iar la 17 ani se îmbolnăveşte şi este internată în Spitalul Colţea din Bucureşti, unde era stabilit fratele mai mare, care o primeşte în casa sa în timpul convalescenţei.
După recuperare, rămâne în Bucureşti şi e nevoită să muncească pentru a se întreţine. Aşa ajunge să fie guvernanta copiilor lui I. L. Caragiale, care, după ce i-a aflat povestea de viaţă, ar fi zis: „o viaţă de roman, subiect de dramă”. În casa lui Caragiale a cunoscut adevărata literatură a clasicilor şi tot aici îl cunoaşte, în 1900, şi pe viitorul ei soț, Francisc Farago.
La îndemnul lui Nicolae Iorga, poeta merge în satele Olteniei pentru a împărţi ajutoare băneşti, de la „Neamul Românesc” familiilor ţăranilor care au suferit după Răscoala din 1907. A fost chiar arestată, dar eliberată a doua zi. În acelaşi an l-a înfiat pe Mihnea, iar după această adopţie, după o faptă bună, în 1913, a dat naştere propriei fiice, Coca (Ana Virginia) Farago. Ambii copii au terminat Arhitectura, iar într-una dintre vitrine am observat o expoziţie cu primele piese ale Cocăi Farago expuse la Hotel Intercontinental din Bucureşti. Ambii copii au locuit în Bucureşti.
În 1921, poeta a fost numită directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman”, transformată ulterior în bibliotecă, fiind cel mai longeviv director al acestei instituţii. Din 1921 până în 1954, când a murit, a rămas directoare, chiar după pensionare de la Uniunea Scriitorilor a rămas director onorific. „Personalul bibliotecii a îngrijit-o şi a fost înmormântată la Cimitirul Ungureni din Craiova” – ne-a mai povestit doamna muzeolog Letiția Toma.
Se citea printre cuvinte că dincolo de munca pentru care era plătită, această femeie dăruia din preaplinul frumuseții sale sufletești.
După ce a încheiat de povestit, doamna Letiția m-a invitat să scriu câteva rânduri în cartea de onoare a poetei.
Mi-au dat lacrimile de emoție sințindu-mă copleșită când am răsfoit cartea și am vâzut ce oameni importanți și-au lăsat mărturie în timp aprecierea, respectul și admirația față de activitatea poetei Elena Farago dar și față de instituția de cultură pe care aceasta a condus-o. Ne-am despărțit cu o strângere de mână prietenească și gândul că vom mai reveni prin acele locuri.
Sper că am reușit să vă fac părtași la bucuriile, emoțiile și trăirile pe care le-am avut punând încă o piesă care lipsea de la puzzle „locuri de vizitat în România”! Mergeți și trăiți propria voastră experiență…. veți descoperi mult mai mult decât am spus eu în cuvinte!
Angela Petre
UZPR, Filiala „Pamfil Șeicaru” Buzău