Sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, au fost puse bazele României moderne și Vodă a oferit un exemplu de curaj și solidaritate care rămâne actual și astăzi. Demersurile pentru înfăptuirea unirii începuseră încă din anul 1848, când domnitorul Moldovei-Mihail Sturdza și domnitorul Țării Românești-Gheorghe Bibescu au creat o punte culturală și economică între cele două Principate, rezultatul politicii lor interne a fost uniunea vamală dintre cele două stătulețe românești. După atâta amar de supunere față de străini, dezoltarea celor două provincii românești era mult întârziată. Principala activitate economică din principate era agricultura, dar pământul era fie proprietateea marilor boieri, fie a mănăstirilor. Țăranii sufereau de lipsa mijloacelor de existență, iar Cuza cunoștea prea bine această situație.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea mii de sate deveniseră proprietatea călugărilor, iar sute de mii de ţărani munceau aceste pământuri sub un regim de danii grele în bani şi bunuri către stareţi. Istoricul botoşănean Gheorghe Median subliniază că Vodă Cuza a dorit reforma averilor mănăstirești încă din anul 1859, ducând o luptă continuă cu marile puteri pentru a pune legea în aplicare.
În ziua de 29 decembrie 1863, Parlamentul României vota o lege care urma să zguduie din temelii ortodoxia și să schimbe fața Balcanilor: Secularizarea averilor mănăstireşti. Această reformă radicală a fost inițiată de Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, într-un context de o tensiune extremă. Voievodul Cuza a trebuit să înfrunte opoziția directă a Patriarhului Constantinopolului, Sofronie al III-lea, dar și presiunile diplomatice ale Imperiilor Ţarist şi a puterii suzerane, Imperiul otoman. Miza era uriașă pentru economia tânărului stat. La acea dată, aproape un sfert din suprafaţa agricolă a României aparținea mănăstirilor „închinate”.
Măsura adoptată de Cuza împreună cu guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu nu a fost un gest impulsiv, ci un răspuns la cerințele vechi ale Revoluției de la 1848 și ale Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor închinate avea rădăcini adânci în istoria donațiilor făcute de domni și boieri înstăriți, care, cu timpul, s-au transformat din resurse pentru cult în simple surse de profit pentru patriarhiile străine , în anul următor
Această stare de fapt a dus la ignorarea totală a obligațiilor față de administrația Țărilor Române. Călugării străini acumulaseră averi impresionante și beneficiau de un statut care îi scotea practic de sub incidența legilor românești. Deși Regulamentul Organic introdusese plata dărilor către stat în proporție de un sfert din venituri, călugării greci au refuzat constant să se supună, sprijiniți diplomatic de Imperiul Rus și Imperiul Otoman.
„Legea secularizării averilor mănăstirești” a fost votată la 17/29 decembrie 1863 și prevedea că: „Toate averile mănăstirești închinate și neînchinate precum și alte legate publice sau daruri făcute de diferiți testatori și donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum și la mitropolii, episcopii și la metoacele lor de aici din țară și la alte mănăstiri și biserici din orașe sau la așezăminte de binefacere și de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor așezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului.”
Secularizarea averilor mănăstirești reprezintă una dintre reformele fundamentale realizate de Alexandru Ioan Cuza în anul 1863, alături de reforma agrară în anul următor. Această măsură a contribuit decisiv la modernizarea României, având implicații sociale, economice și politice de amploare. În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii grecești, dintre care 44 din Țara Românească și 31 din Moldova, care dețineau la rândul lor mai multe metocuri și moșii. Numărul moșiilor închinate era de 560 (366 în Țara Românească și 194 din Moldova). Acestea totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al țării, plus numeroase păduri. Pentru a rezolva situația pe cale amiabilă, guvernul a oferit o compensație de 30 milioane de franci călugărilor greci. Oferta a fost refuzată, în speranța unei intervenții a puterilor garante (Turcia, Rusia și Austria). Cu toate acestea, guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a continuat implementarea reformei.
Referitor la această primă reformă înfăptuită de Cuza a circulat o legendă, care, ca orice legendă, are un sâmbure de adevăr. Legenda începe în vara anului 1859, în primul an de domnie, Cuza venise la Botoşani pentru a-l vizita pe aghiotantul său de încredere, Costiner Pisoschi. De acolo, domnitorul ar fi plecat costumat în haine de negustor prin ţinut, vrând să vadă sub acoperire nemulțumirile poporului.
Trecând prin pădurea Voronei, obosit de drum, Cuza a descălecat și a legat calul de un gorun gros pentru a se odihni. Niculae Chelaru relatează că Vodă a adormit fără grijă în răcoarea codrului, lăsându-și sabia lângă el. Nu știa însă că acea pădure era proprietatea mănăstirii, condusă de un stareț descris de localnici ca fiind un om hain. Mănăstirea Vorona era pe atunci o forță imensă. Cercetările profesorului Constantin Rusu arată că așezarea monahală deținea 16.000 de hectare de pământ, primite de-a lungul secolelor de la boierii Jora și Iordache. Cei care munceau acolo erau obligați la dijmă și erau adesea pedepsiți aspru de oamenii starețului.
Un călugăr l-a descoperit pe „negustorul” adormit și l-a anunțat pe stareț, care s-a înfuriat că cineva îndrăznește să se odihnească pe pământurile mănăstirii fără să plătească. Niculae Chelaru povestește că starețul a trimis patru zdrahoni de călugări care l-au luat pe Cuza direct din somn, i-au luat sabia și l-au închis într-un beci.
Potrivit legendei, A.I. Cuza a fost aruncat într-un beci adânc, cu zăbrele, unde a găsit alți țărani amărâți, pedepsiți pentru că nu plătiseră taxele. Neștiind cine este colegul lor de celulă, oamenii s-au plâns de suferințele lor. Acolo, în întuneric, Cuza ar fi acumulat furia care a dus la dorința de a lăsa mănăstirile fără averi.
A doua zi, starețul l-a scos la interogatoriu. Bănuind că e un om bogat din cauza calului alb și a sabiei lucrate frumos, starețul a încercat să afle cine este. Pentru că Vodă răspundea sfidător, „în doi peri”, starețul a ordonat unui argat pe nume Gheorghe să îl bată cu biciul pe spate, pentru a-l învăța minte. Exact în clipa în care Gheorghe se pregătea să dea cu biciul, garda domnească a intrat în goană în curtea mănăstirii. Niculae Chelaru descrie momentul în care starețul a realizat pe cine are în față și a amuțit de spaimă. Domnitorul a cerut ca starețul să fie dus sub gorunul unde fusese prins.
Acolo, sub umbra copacului, Cuza a ținut sfat cu străbunii localnicilor. Le-a promis pământ și s-a ținut de cuvânt. Pe starețul cel hain l-a alungat imediat, punând în locul lui un sihastru și cerând ca numele fostului conducător să fie uitat. „Cu voronenii s-a sfătuit Cuza prima dată”, spune cu lacrimi în ochi bătrânul satului.
Istoricul Gheorghe Median rămâne sceptic, precizând că nu există documente care să ateste prinderea lui Cuza la mănăstire. Totuși, el confirmă că domnitorul vizita des Botoșaniul, unde stătea în casa de stil franțuzesc a lui Pisoschi, clădire care poate fi admirată și astăzi pe bulevardul Mihai Eminescu.
Un fapt istoric cert rămâne, însă: prima mănăstire ale cărei averi au fost confiscate a fost chiar Mănăstirea Vorona. În toamna lui 1859, guvernul Manolache Costache Epureanu a trecut sub controlul statului proprietățile mănăstirilor Vorona, Neamţ, Secu, Agapia şi Adam, invocând administrația defectuoasă.
Acest act preliminar a provocat protestul Mitropolitului Sofronie Miclescu în anul 1860, dar drumul către marea lege din 1863, susținută de Mihail Kogălniceanu, era deja deschis. Astăzi, doar gorunul monument al naturii, înalt de 20 de metri, mai stă drept ca martor al acelor evenimente legendare.
Din păcate, locul este acum asediat de amatorii de grătare care au distrus panoul informativ ce descria legenda.
În fața inevitabilului, mulți călugări greci au încercat să părăsească țara cu obiecte de preț din patrimoniul mănăstirilor. Vigilența autorităților, care au condiționat pașapoartele de protejarea bunurilor, a salvat piese fundamentale ale tezaurului național. Multe dintre aceste obiecte au fost adunate ulterior în Muzeul Național de Antichități, instituit de Cuza prin decret domnesc.
În final, controlul riguros poruncit de Cuza asupra gestiunii mănăstirilor a scos la iveală numeroase nereguli și fonduri administrate defectuos, oferind legitimitatea morală și legală necesară finalizării marii reforme.Moșiile recuperate au format Domeniile Statului. Proprietățile au fost împărțite țăranilor în cadrul reformei agrare din 1864. Legea a contribuit la formarea patrimoniului național și la modernizarea statului român.
Secularizarea averilor mănăstirești a fost o măsură esențială pentru consolidarea statului român modern. Deși a întâmpinat opoziție internă și externă, Alexandru Ioan Cuza și guvernul său au reușit să pună bazele unei reforme ce a generat beneficii pe termen lung pentru societatea românească. În 1886, sub domnia lui Carol I, Parlamentul a declarat definitiv închisă problema mănăstirilor închinate.
Foto: Wikipedia
