◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.02.2024

Neunirea

Pe timpul lui Burebista ţara noastră se întindea de la Nipru şi până în munţii Moraviei din inima Europei.

Dar încă Herodot descoperise slăbiciunea celui mai mare popor al Europei, care am fost acum cu două mii de ani în urmă. Distinsul istoric grec spunea despre strămoşii noştri: „… După indieni numărul tracilor este cel mai numeros. Dacă s-ar uni, ar fi o forţă de neînvins. Dar unirea lor e cu neputinţă, de aceea ei sunt slabi”.

Și astfel – din cauza neunirii noastre – am ajuns din al doilea popor ca număr de pe mapamond (după indieni, chinezii pe atunci fiind mai puţini ca noi) la unul oarecare ca mărime.

Poporul nostru mi se pare a fi cel mai neunit („dezunit”, cum se zice pe la noi) din lume.

Ne unim numai la prostii. Sau la bătăi. Sau la bârfe. Sau în invidii. Mai rar la fapte mari.

Filosofia basarabeanului e întruchipată într-o zicală care ne-a făcut celebri:

– Nu-mi pare rău că a murit vaca mea, da’ de ce trăieşte a ta?!

Iată aici, el este total nedumerit. Moartea patrupedului său l-a deprimat, dar şi mai mult îl deprimă faptul că nu zdohneşte şi joiana vecinului.

El nu e revoltat pe străin, care i-a privatizat totul, până şi cărarea pe care se duce la câmp, ci tot pe „ai lui”, că, domnule, ce, nu-l ştiu eu pe cutare, de ce dânsul are curea nouă, dar eu ba?!

Acum câteva săptămâni, după o întâlnire minunată pe care am avut-o cu elevii de la şcoala din comuna Burlacu – Cahul, o doamnă, Maria Stoicov, profesoară de limbă şi literatură română, îmi povestea cu revoltă că V. Matei are în Chişinău o parcare, blestemându-l că l-a susţinut şi, uite, el ce-a făcut. Vă mărturisesc cu mâna pe inimă că V. Matei nu are nicio parcare în Chişinău (care – e drept – i-ar fi adus venituri de 20-30 de lei pe zi), şi apoi, dragă profesoară de limbă şi literatură română, chiar dacă ar fi avut, ce e rău în asta?!

De ce nu-i vedeţi pe străinii care au privatizat de mult toată Basarabia?! Sau de ce, doamnă, nu-i vedeţi pe găgăuzii care v-au cumpărat la preţ de nimic Fabrica de Vin din Burcalu, din chiar comuna Dumneavoastră?!

Iată, pe aceştia nu se supără nimeni. Oamenilor noştri li se pare firesc ca să se facă stăpâni aici oricine, numai nu băştinaşii.

Cum au ştiut, totuşi, veneticii să ne pornească pe unii contra altora, ca dânşii să-şi poată face mendrele pe fundalul controverselor noastre?!

Un proverb de-al nostru zice:

– De ce ţi-s scoşi ochii atât de adânc?!

– Apoi pentru că mi i-a scos frate-meu.

Fiii lui Alexandru cel Bun care l-au urmat pe tronul ţării se vânau unii pe alţii ca nişte fiare şi, când nimerea unul pe mâna celuilalt, acesta din urmă îi scotea numaidecât ochii. Iliaş cel Orbit domnise în Ţara de Jos, făcând din Cetatea Albă o capitală nouă a Moldovei. Și-atunci spre ţară au pornit cu gând de izbândă şi turci, şi tătari, şi leşi, şi unguri, şi cazaci… Un domnitor orbit de fratele său îl va urî mai mult pe fratele său, care i-a luat văzul, decât pe străinii care-i vor lua numai ţara, gândeau năvălitorii. Și poate că aveau dreptate.

Vă vorbeam ceva mai înainte de doi consăteni de-ai mei, doi fraţi, moşi bătrâni şi neputincioşi, care nu vorbesc unul cu celălalt de-o viaţă.

Când îl întreb pe unul dintre ei:

– Moş Gheorghe, de ce nu vorbeşti cu moş Vasile, că ţi-i frate?!

Dânsul îţi răspunde pe dată, ca să te dumirească:

– D-apoi că noi sântem sfădiţi.

– Da’ de la ce v-aţi sfădit, moş Gheorghe?!

– Nu mai ţin minte, măi om bun, c-a fost demult.

Nu-şi mai aminteşte nici unul, nici celălalt de la ce s-au ciondănit, dar nu numai ei, ci şi copiii lor, şi copiii copiilor lor nu comunică unul cu altul, se urăsc şi se înjură ori de câte ori unul dintre ei aude numele rudei cu care e-n gâlceavă.

Această situaţie mi-o aminteşte nu ştiu de ce pe cea a partidelor politice, fiind specifică, mi se pare, şi pentru întreaga noastră societate.

Frate pe frate se urăsc. Se pârăsc. Se bârfesc. Se invidiază. Preoţi care ne îndeamnă din amvon să ne iubim îşi dau cu cădelniţa în cap unul altuia (cazurile strigătoare la cer, când preoţii Mitropoliei Basarabiei au fost loviţi cu crucea în scăfârlie de către preoţi de-ai lui Vladimir). Politicieni care jură credinţă poporului conspiră pe la spate contra acestuia. Voronin, în loc să dea ordine să fie arestaţi: fiul său (cel mai bogat om din Europa), Tarlev, Mişin etc., dă ordin să fie arestat Urecheanu, concurentul său electoral.

Și aceste fărădelegi se întâmplă numai din motiv că opoziţia e neputincioasă, fiind neunită.

În 1989 eram uniţi şi am învins.

Pe urmă învingătorii au fost instigaţi de cei învinşi să se certe, care – unindu-se de astă dată ei – au pus mâna pe putere.

Dumnezeu ne-a pedepsit pentru neunirea noastră.

Cel de Sus nu uită să-i pedepsească pe cei care nu ştiu a se uni pentru cauza Binelui, Adevărului, Dreptăţii.

Iar alegerile trecute n-au fost câştigate de comunişti: ele au fost pierdute de democraţi. Care n-au ştiut să se unească.

În urma certurilor între frați duşmanii neamului nostru s-au oploşit la Preşedinţie, în Parlament, la Guvern.

V. Klimenko, preşedintele Congresului Societăţilor Ruseşti, care a declarat: „Chişiniov – russkii gorod!”, a propus săptămâna trecută ca străzile din Chişinău să revină la denumirile vechi: Bulevardul Ștefan cel Mare şi Sfânt să redevină la Lenin, strada Petru Movilă să-şi zică Berzarin ş.a.m.d. Consiliul Municipal a votat această aberaţie cu 23 de voturi pentru şi 23 – contra. Un martor, ca să împace capra cu varza, a propus ca arterei principale din Chişinău să i se spună „Lenin cel Mare”.

Avem duşmani mulţi şi puternici.

Iar duşmanul nostru cel mai de temut nu e nici Armata a 14-a, nu e nici Federaţia Rusă, nici Putin, nici Voronin, nici Smirnov, nici Maracuţă, nici Klimenko, nici Mişin, nici Tarlev…

Cel mai mare duşman al nostru este ura dintre fraţi.

Distinsul nostru compatriot Pantelimon Halippa, vorbind la Congresul Ostaşilor Moldoveni din 1917 ne atrage de peste decenii atenţia: „Vrăjmaşii noştri stau la hotare, vrăjmaşi cât frunză şi iarbă, la spatele nostru şi înăuntrul ţării noastre, dar cel mai mare duşman este în mijlocul nostru. Acesta este NEUNIREA. Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman şi noi vom birui totul”.

Dar cum să birui Neunirea? Cum să-i convingi pe cei care lovesc în ai noştri că alţii le sunt adversarii? Cum să-i faci să-şi dea seama de răul pe care-l fac dânşii acestui neam?! Cum?! Cum?! Cum?!

Un transnistrian îmi vorbise cu durere acum câţiva ani, referindu-se la certurile din Parlament: „Ce faceţi?! în timp ce voi vă certaţi aici, noi suntem acolo striviţi unul câte unul…”.

Admit că am avea şi motive serioase pentru polemici, dar când e vorba de interesul naţional, aceste certuri ar trebui să dispară, ele fortificând  armata duşmană.

Distinsul om politic de pe vremea lui Eminescu, liberalul I.C.Brătianu (1821-1891), lăsa următorul testament  oamenilor politici din secolul trecut, valabil şi azi:

„Între noi putem să ne certăm, să ne sfidăm. Dar, cel puţin, când e vorba de existenţa noastră naţională, trebuie să fim strâns uniţi, ca să nu putem să ne imputăm că, din cauza certurilor noastre, străinii au putut să ne sfâşie.”

Iată însă că străinii au putut să ne domine, ni s-au făcut stăpâni, cocoţându-se în fruntea statului, guvernului, parlamentului, şi asta din cauza certurilor noastre.

Și la aceste alegeri I. Roşca şi-a scos din teacă spada cu care l-a apărat pe V.Voronin de atacurile PFD,  PD, PRCM la alegerile trecute, sfârtecându-le din spate, ca să se poată strecura cu cei 9 deputaţi ai săi în Parlamentul în care noi avuseserăm cu toţi împreună 61 de deputaţi din 101. Să fi muncit cei 9 pentru cauza naţională în ultimii 4 ani mai eficient decât cei 61 în  celălalt legislativ?! Acum I.Roşca i-a declarat război pe viaţă şi pe moarte Alianţei „Moldova Democrată” şi lui Urecheanu, avântându-se să-şi facă loc în viitorul legislativ cu cei 9 deputaţi ai săi, dându-ne de înţeles că ceilalţi 91 ar fi mai de dorit să fie comunişti decât „de-ai lui Urecheanu”.

Evident, lista lui Urecheanu nu e ideală. Sunt în ea (ca şi în lista lui Roşca) şi indivizi care au destule „nemerite” în faţa acestui neam.

Dar altă şansă de a scăpa de această ciumă roşie, din păcate,  nu există.

O lecţie pentru cei care le declară azi război tuturor ar fi că nu se poate construi nimic durabil pe ură.

Și aici aş îndemna oamenii politici: semănaţi iubire, şi veţi culege iubire. E uşor să-ţi iubeşti copiii, părinţii, rudele. Și animalele fac acelaşi lucru. Încercaţi să vă iubiţi semenii. Nu vă mai certaţi, pentru că, vorba lui Eminescu: „Din cearta noastră numai duşmanul câştigă”.

Să luăm exemplu de la cei care au ştiut să treacă peste ambiţii, interese de partid, egoisme meschine, uri fraterne şi s-au unit în acel ianuarie îndepărtat din anul 1859. Și au intrat cu toţii în istorie.

Ca să salvăm ceea ce putem salva, urmează să fim uniţi.

Să ne amintim că – înainte de a fi oameni politici, scriitori, cadre didactice, medici, agricultori, alegători etc. – suntem fii şi fiice ai acestui pământ.

Să nu-l lăsăm să piară.

Să nu-i lăsăm pe străini să ne facă slugi în casa moşilor noştri.

Iar pentru ca să reuşim, nu avem decât o şansă, una singură: să fim împreună, chiar rămânând în partide diferite.

Azi.

Pentru că după 6 martie s-ar putea să fie prea târziu.

 

Nicolae DABIJA

20 ianuarie  2005

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *