Dialoguri neconvenționale – Lucia Bibarț

„ …- am simțit lumea cu pielea și nu cu mintea.

                         – Și pe cine impresionezi?”

Florica R. Cândea: Bun regăsit, dragă Lucia. Ai un nume care, iarna, rezonează cu Lumina. Chiar dacă, de Crăciun, e bine să ne corinde un bărbat, facem și o excepție și alegem simbolul acestei lumini întrupat în femeie. Pentru început, te rugăm să te prezinți.

Lucia Bibarț: Bun regăsit, Floare Cândea, mă bucur de reîntâlnire! Nu știu exact ce se așteaptă de la mine cu această primă întrebare. Dacă un CV, el este accesibil oricui are această curiozitate. Dincolo de el, sunt fiica unui sat din Bihor, Vășad, unde am crescut, visat, scris primele poezii, compuneri, m-am speriat de tabla înmulțirii, de matematică, m-am înfiorat de versurile lui Eminescu, spuse de tatăl meu, de cântecele pe voci pe care ni le impunea, de blândețea, spiritul și de hâtrețea bunicilor, de situațiile comic-dramatice în care îi descopeream pe vecinii mei, locul în care am simțit lumea cu pielea și nu cu mintea.

Copilăria mea ia chipul mamei, a dârzeniei și a statorniciei ei, a unei gospodării pline, a unei lumi pe cât de reală, pe atât de miraculoasă, cu animale de toate felurile, cu flori, copaci și vise. Adolescența se pierde pe cărările Măgurii din Șimleu-Silvaniei, tinerețea își încearcă puterile în Timișoara și Arad… matura încercă să se așeze-ntr-o matcă. Lucia… prenumele meu l-am perceput crescând odată cu mine. Mă bucură și împlinește. Ca și numele tatălui meu, Bibarț, descendent din primul Voievod al Țării Hălmagiului, Voievod amintit documentar într-o cronică ungurească (1359): „BYBARCH Woevoda olahorum de Halmd” (Bibarț voievodul valahilor din Hălmagi). El este pomenit în anul 1359  într-un document dat în Alba Iulia de regele Ludovic al Ungariei, într-un proces cu soţia unui orăşan din Zlatna”.

Da, ce aș mai putea adăuga?! Sunt profesor, cronicar cultural, cu experiență în ziarul letric și de televiziune, colegă cu tine în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, PR al Bibliotecii Județene arădene.

Carina Baba: Vorbiți-ne puțin despre marea dv. pasiune – poezia! Când a început totul? În ce fel?

LB: De când mă știu m-a fremătat frumosul sub toate aspectele. Și ca prunc și azi. Poezia, face parte din Frumosul existent în noi și lângă, de cele mai multe ori perceput dar neelucidat – și e mai bine așa, pentru că astfel rămâne-n starea lui pură și nu se pervertește în explicații. E „Corola de minuni” a lui Blaga. Gata de fascinat! Mereu.  M-am născut din și cu Poezia. Botezată cu Lumina, Poezia a venit odată cu prenumele meu, precum o rază de soare care pătrunde prin sticla geamului în interiorul casei și-o surprinde, scaldă, primenește, oferă, înfrumusețează.

FRC: Frumos drum!  Acum, noi mergem pe același drum, cam de prin 1983. Cum era Aradul atunci? Cum era teatrul, cum era scena? astfel gândit, masca. Aceea, la propriu și la figurat.

LB: Da, 1983 e anul meu arădean! Ca orice oraș românesc din perioada dictaturii ceaușiste, Aradul m-a respins. Am simțit această respingere din partea lui de câteva ori în viața mea. M-a respins și m-a înfiat, alternativ.

În 1983, Aradul era printre orașele puternice ale României, din punct de vedere economic și administrativ. Nu semăna defel cu ceea ce este azi! Era dezvoltat, curat, promitea! Avea aproximațiv 15 fabrici și uzine… incredibil! O forță! Nu avea universități, dar avea școli serioase. Filarmonică, Teatru de Stat și de Marionete, Cinematografe multe, librării, Casă de Cultură, biblioteci, galerii de artă, Zona rezidențială a artiștilor plastici de la „Pădurice”. Nu era neapărat un oraș cultural, nici universitar, dar avea toate instituțiile necesare educației, bunei educații.

Teatrul… a fost una dintre cele mai fascinante, captivante instituții de cultură în care m-am nimerit începând o muncă pentru care zânatica din mine, nu era pregătită. Să ai peste 20 de ani și să deprinzi o meserie de impresariat, ocupată în totalitate de bărbați, însemna o încercare, care, desigur, nu știam ce presupune și unde va duce. Din păcate nu exista o școală de impresariat, meseria o învățai furând-o, ca gazetăria, Florica, care ne-a prins pe amândouă!, uitându-te cum fac ceilalți din preajma ta. Am să amintesc câteva persoane de la care am învățat jobul dur, bărbătesc și care a avut nevoie, se pare, de sensibilitatea mea, de feminitatea mea, ca de un plus de bogăție, consider.

Îi amintesc aci pe: Olimpia Nicolae, Nicolae Nicolae, Ioan Baciș, Cornel Duma, Felicia Mezea, Florica Miculiță.

Impresariatul cerea, pe lângă atenție, disciplină, ordine și organizare – de fapt așa se numea pe atunci impresarul: „organizator de spectacole”! – perseverență și nu în cele din urmă: inventivitate.

Impresariatul a antrenat ambele mele laturi: cea artistică, am întâlnit regizori, scenografi, actori, coregrafi, adevărați artiști, (Cătălina Buzoianu, Victor Ioan Frunză, Dan Alexandrescu, Mircea Cornișteanu, Ioan Ieremia, Ion Besoiu, Ștefan Iordănescu, Ion Caramitru, Leopoldina Bălănuță, Valeria Seciu, Zoe Anghel Stanca, Ștefan Iordănescu, Mircea Albulescu, Radu Beligan, Claudiu Bleonț, Gică Petrescu, Beatrice Rancea și actorii, scenografii, pictorii Teatrului arădean de la acea vreme) dar și contabili, organizatori, planificatori, supraveghetori, personal tehnic, directori. Toți prinși într-o înmănunchiere invizibilă din care ieșea spectacolul de teatru: mirajul care făcea Aradul să plângă sau să râdă, într-o perioadă de sărăcie materială, dar cu toți porii deschiși spre cultură. Teatrul hrănea, punea pe gânduri sau relaxa. Inventivitatea mea s-a dovedit viabilă într-o astfel de meserie, când în afara spectacolelor pe care le întăream cu invitații și abonamente, cu soldați și elevi, deși se juca și cu 7 spectatori! am găsit o metodă complet inovatoare, în vremea aceea. „Pe la mijlocul orei, mă trezesc că bate cineva în ușa clasei. Spun „intră” și intră o tânără fermecătoare de aproximativ 20 de ani, care cere permisiune să le vorbească copiilor despre… teatru!”- îmi aduce aminte profesorul Florin Didilescu.

Cam asta a fost contribuția personală la marketingul de teatru al anilor 1980, inedită și singulară la vremea aceea, pentru că n-am mai auzit alți impresari să o fi practicat.

Mai am un pionerat: am fost printre primele fete în agențiile de impresariat artistic. „Și pe cine impresionezi?”- m-a întrebat cineva mucalit.

Știu eu?!

CB: Toți avem modele, oameni pe care îi admirăm și care ne inflențează. Care sunt modelele dv.?

LB: Am amintit mai sus câteva exemple de oameni care m-au motivat, unele, modele. Modelele mele pot fi vecini, cunoscuți, prieteni, de la oamenii absolut obișnuiți, la cei excepționali, ca: Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, preoții, necunoscuții, poeții din închisorile comuniste, Ana Blandiana, Elisabeta Rizea, Doina Cornea, redactorii de la Radio „Europa Liberă”, muzica lui „Phoenix”, culminând cu MS Regele Mihai I al României, MS Regina Maria a României.

Mama, tata, bunicii mei…

FRC: Întotdeauna, oamenii merg unde sunt crescuți. Rămân unde sunt iubiți și se așează la prag, unde sunt așteptați. Să metaforizăm, puțin, aceste „popasuri”.

L.B.: Voi metaforiza cu un poem, al meu, dacă-mi dai voie:

Zațul

Cândva,

scriai cu insolența

pielii netede

și jurai

să faci ferfeniță gura slobodă a târgului.

Boema

locală îmbălsăma spusele tale-

pentru sarcofagul cafenelei-

cu rotocoale de fum aromat.

Replicile și paharele scânteiau.

Tu

citeai din dorul cel negru al impertinenței.

Negru

din negrul amar al cafelei.

Citeai

și cuvintele tale

se depuneau pe pereții ceștii

ca-ntr-un ghioc al destinului,

ce nu conta.

Cafeneaua

și-a risipit cheflii.

Nimeni.

În cartea ta

depunerile de zaț întunecă spațiile albe.

Destinul încă te privește din ceașcă.

CB: Care sunt cărțile dv. de suflet?

LB: Niciodată  nu voi putea să răspund cu siguranță la întrebări de felul acesta! Pentru că răspunsurile se vor schimba în funcție de starea mea, dar există cărți,

scriitori, care te urmăresc ca amintirile. Voi spune câteva nume: Eminescu, Dostoievski, Sienkiewicz, Kafka, Blaga, Arghezi, Stănescu, Cioran, Blandiana, Marinescu, Mocuța, Haș, Gheorghe Schwartz, Ion Mureșan, Adrian Alui Gheorghe…etc.

FRC: Mie îmi plac foarte mult florile. Irișii, din lanul de poezie, au spectacolul lor.

Dar culorile?

LB: Daaa, sigur că iubesc florile, ele se integrează frumuseții lumii, feminității.

Îmi plac florile fără inflorescențe și cele foarte vizibile și insinuante prin minunăția de forme și culori. Și cele de apartament și cele din sălbăticie. Ador copacii, natura, cu toate componentele ei. Natura e o explozie de culori și miracole.

Irișii? Da, în dubla lor ipostază!

CB: Ce alte pasiuni aveți, în afară de literatură? Cum se îmbină acestea cu MAREA PASIUNE?

L.B.: Frumosul, artele, în diversele lor manifestări! Se îmbină pentru că se completează!

FRC: În opera ta, de fapt să încep cu prima carte pentru copii, la prezentarea ei, fiind și eu prezentă, prezentare „cu ușile închise”, deci, în cărțile tale zace povestea, basmul, zâna cea bună și…?

LB: Am debutat editorial cu basme, prima mea carte a fost „Zâna Pădurii”, conținând trei povești. Se întâmpla în 1998, la fosta sală „Forum”, pe Alecsandri.

A fost lume multă, adevărat. Cartea a fost prezentată de Ileana Petrian și Gheorghe Schwartz, soți și scriitori pe care i-am apreciat și îi apreciez. Au urmat, un an mai târziu, „Sirena Surena”, „Noduleț”, (2001), dedicate fiului meu și au venit, pe rând cărțile de poezie: „Șuvițe și iriși”, (Ed. „Noul Scrib”, Arad, 2013); „Poetizări tactile”, (Ed. „Tiparnița”, Arad, 2016); apoi „O zi de pomină!” (Ed. „Gutenberg Univers”, Arad, 2019) – povești; „După ce-am mușcat din măr” (Ed. „Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2020) – poezie; „Timpul sparge clepsidra”, (Ed, „Neuma”, Cluj–Napoca, 2022) – poezie; „Lampa licuriciului” (Ed. „Gutenberg Univers”, Arad 2022) – povești. La care adăugăm cărțile profesionale, tipărituri bibliografice, monografice, biografice, o parte din ele sunt: „Mușchetarul Câmpiei de Vest”- bibliografică dedicată scriitorului Florin Bănescu (2005); „Momente din istoria Bibliotecii arădene”- monografie (2006); „Autografe și dedicații în colecția Bibliotecii Județeane „Alexandru D. Xenopol Arad” (2016); „Catalogul colecției de carte „Vasile Goldiș” de la Arad” (2018), etc.

Am publicat în următoarele reviste ale Uniunii Scriitorilor din România: „Luceafărul de dimineață”, „Expres cultural”, „Poezia”, „Familia”, „Conta”, „Acolada”, „Banchetul”, „Caiete silvane”, „Argeș”, „Rotonda valahă”, „Litere”, „Poesis”, „Discobolul”, „Hyperion”, „Literatura de azi”, „Litera Nordului”, „Nord Literar”, „Portal Măiastra”, „Arca”, „Irodolmi Jelen”, „A Nyugati Jelen”, „Clipe albastre”, „Pro Saeculum”, etc.

Eu sunt și poveștile, și Poezia!

FRC: Acum, gândul îmi zboară la Magia feerică a Crăciunului. Cum te-ai pregătit și ce bucate ai gătit? Știut fiind, de mai sus, că o femeie poate excela în diverse opere.

LB: Crăciunul are o forță extraordinară, dacă suntem în stare s-o simțim. Ca riturile, credințele, datinile străvechi. Din păcate le-am banalizat și diluat, le-am transformat în chefuri ale pântecelui. Cu toate implicațiile.

De fiecare dată gătesc de Crăciun, de sărbători, dar fără exagerări și mai nou, și pentru noile generații. Îmi place diversitatea, mai puțin multul: salată de vinete, pasta de pește, sărățele, platoul tradițional, un pic adaptat: cu tobă, cârnat, lebăr, jumări, ciorbă / supă, sarmale, da, fac sarmale bune, nu cozonac, dar coc o prăjitură ușoară cu fructe.

FRC: Astăzi, mai mult ca oricând, e și despre Revoluția arădeană. Unde te-a „prins” valul?

LB: În Arad, desigur, în obișnuitul meu drum de acasă – atunci de pe „Banu Mărăcine”, – la Teatru, m-a prins REVOLUȚIA!

Când am ajuns în fața Sfatului, se aduna lumea puhoi. Știam ce se pregătește! M-am apropiat tremurând. Până la Teatru, abia m-am ținut pe picioare. Acolo, la întrebarea puțin tendențioasă și amenințătoare a BoB-istului: „Pe unde umbli, domnișoară?”, am răspuns: „Acolo unde ar trebui să fie toți!”

Fapt care mi-a atras priviri fulgerătoare.

Am fost prezentă pe Platoul Primăriei, în fiecare noapte, de la începutul și până la sfârșitul evenimentelor arădene din 1989.

Au fost zile și nopți îngrozitoare. Se trăgea asupra noastră, sau pe aproape, din poduri, de oriunde. Se lăsase cu morți, răniți, falși teroriști, degringoladă și tras pe sfoară din partea noii stăpâniri care se impunea pe un fals istoric, pe cadavrele românilor.

E extrem de rușinos că am fost păcăliți, chinuiți, omorâți de români nu străini, care atunci preluau stăpânirea României: Ion Iliescu & comp., niciodată trași la răspundere pentru acel genocid. În toate țările fost comuniste s-a judecat și condamnat comunismul și pe conducătorii lui, neocomunismul și emanațiile lui, doar în România, dosarele se deschid, ca să se-nchidă, comunismul, în diversele lui forme, triumfă.

Cei vinovați nu au plătit nici măcar moral.

FRC: Dacă ar fi să accepți definirea noastră ca Om al cărților, al literelor, Promotor cultural, ori al Cetății, care din aceste conotații, ai alege?

LB: Sunt din fiecare câte puțin! Cuvintele vor vorbi în mine mereu și conștiința, de asemenea.

FRC: Acum, un text de corindă bihoreană ne-ar scoate nucile din podu’cășii, să vedem un text inedit și urarea de sfârșit, cu mulțumiri.

LB: Iat-o! O corindă cântată de bunicul meu maternal, Ioan, corindă… care mă impresiona mult.

Rai, Rai, Rai grădină dulce

Din tine nu m-aș mai duce

De-amninosul florilor,

De glasul injerilor.

Moarte ce ți-aș ști plăti

La mine de n-ai vini.

Ți-aș da aur și arjint,

Și nu mă baji în pământ.

Copaciu-i cu rădăcină

Când îi vin vremurile

I să uscă crenjile.

Noi atunce ne-om scula

Când injeri-or trâmbița,

În patru cornuri de lume

Mai mându puindu-și nume.

Voie bună și-o corindă, haidați cu colacu-n tindă! Pot fi și nuci!

Tare mulțumesc, Florică și Carina din codru cel tipărit.

Să vă fie viața frumoasă, să ne mai primiți acasă.