Colinde, urări… Moș Crăciun, brădulețe și luminițe, copii voioși și adulți preocupați de ultimele cumpărături înaintea sărbătorilor. Vrem… cerem, câteodată mai batem din piciorușe ca și copiii neastâmpărați pentru a primi darul visat, mai mergem din când în când și la Biserică pentru a aprinde o lumânare, a face o scurtă rugăciune… și totul este bine.
Ne dorim sănătate, servicii cât mai ușoare, dacă se poate fără muncă prea multă și cu mulți bani, iar săptămâna de lucru să ne fie de trei zile. Mai dăm câte 1 leu de pomană la săracul de la ușa vreunui hipermarket și ne liniștim cugetul cu iluzia că ne-am făcut datoria pentru sărbători.
Îl așteptăm pe Crăciun, de multe ori ca pe un zeu modern care ne poate aduce-n casă tot ceea ce am avea, dar și ce n-am nevoie pentru liniștea trupurilor și sufletelor. În schimb, ne sperie perspectiva bolilor, a singurătății, a neputinței și a morții. Nu-i așa că aceste realități ne îngrozesc visele?
Cu toate acestea, Pruncul născut la Bethleem a avut și are în continuare, în mod mesianic, parte de toate provocările urâte ale vieții noastre, într-o falsă strălucire a lumii – showbiz creată de om, acest Prunc dumnezeiesc născut la Bethleem vine și acum în lume pentru toți oamenii care îl primesc în suflet, care vor schimbarea adevărată, care pot deveni învingători.
Am primit la redacție o scrisoare – jurnal trimisă de Sensei Nyesti Csaba – antrenor instructor de arte marțiale, membru al A.D.I.A (Assahi Dojo International Association), I.M.A.F (International Martial Arts Federation); Presedintele ”Asociației Club Sportiv Okinawa” din Satu Mare, instructor și arbitru Internațional.
Maestrul ”Csabi” cum îi spune toată lumea de la mic la mare, este și antrenor federal al Federației Române de Arte Marțiale – Department I.K.U, pentru persoanele cu dizabilități mintale, domnia sa numindu-le ,,SPECIALE’’. El ne propune spre atenție un jurnal, scris de un astfel de tânăr SPECIAL.
„Autism, ADHD, dislexie… cuvinte care acum cinci ani habar nu aveam ce înseamnă!”
Eram un copil care învățam foarte greu, aveam probleme mari la învățătură. La școală eram nervos pe toată lumea, toată lumea … și toți tot mă enervau!
Eram … cum ar eticheta societatea contemporană ”un copil cu probleme”! Mama, săraca, mă certa totdeauna, de ce nu învăț bine, măcar cât de cât, de ce nu prea știu să citesc, de ce mă enervez așa de repede … de ce nu știu să mă joc și să mă comport ca și ceilalti copii normali! Sora mea făcea karate la sensei, așa că am ajuns și eu pe la el … am început antrenamentele … și tare mi – a plăcut aici. Mi – am regăsit locul unde m-am simțit bine, și unde eram ,,cuminte,, …
După un timp Sensei și-a dat seama că nu sunt ca și ceilalți copii … comportamentul îmi era un pic altfel. Toată lumea venea la el: învățătoarea, mami, soră – mea, cunoștințele … reclamând că sunt un copil problemă, dar Senseiul sărea în apărarea mea și spunea că la el sunt foarte cuminte și nu întelege situația.
Așa a început totul…
Sensei m-a trimis la psihologi, psihiatri… care până la urmă și-au dat seama că am autism, ADHD și dislexie, am continuat cu antrenamentele în Grupa Specială, ca să mă pot adapta acestei lumi care pentru mine era total diferită, decât pentru alții și astfel au trecut cinci ani de când am evoluat prin numeroase campionate Județene, Naționale și Internaționale.
Acum am ajuns aproape de vârf … la Campionatul European de Karate într-o cușcă de „după covid”, unde încă mai sunt restricții. Purtăm o mască care ne deranjează foarte … foarte mult. Dar suntem cuminți toți cei 10 ăștia „speciali”, pentru că între timp am devenit Lotul României, format din speciali cu autism cu ADHD!
Mă simt agitat … mă enervează masca de pe figură, mă enervează că veteranii care fac „kata” și concurează urlă … mă enervează că ei deja au ajuns acolo și noi stăm și trebuie să așteptăm, în timp ce toată lumea se uită la noi.
Toată lumea se întreabă ce caută aici acești copii aici? Mă deranjează mirosul … mirosul de transpirație, felul cum unele echipe sunt încurajate, de alții, mă deranjează că trebuie să stăm, mă deranjează că trece greu timpul, mă deranjează picul ăla care se aude de la ceasul cel mare de pe perete, mă deranjează sunetul de pe câmpul de luptă, fluierul mă deranjează! De ce strigă arbitrii?
Trec orele, veteranii aproape că au terminat … și urmăm noi, dintr-o mare de sportivi din 15 țări
Dintr-o dată, apare un arbitru îmbrăcat în costum elegant, care ne spune că intrăm pe tatami. Ne ridicăm, mergem pe marginea tatamiului, unde primim vestea că cei sub 13 ani vor intra pe primul tatami, iar cei de peste 13 ani o să intre pe al treilea tatami!
Sensei ne îndeamnă să fim calmi … văd că aleargă din stânga în dreapta și încearcă să ne ajute, în timp ce noi strângem pumnii, dinții, transpirăm, trecem de pe un picior pe altul.
Toată lumea vorbește limba engleză. Noroc că se mai vorbește și japoneza … înțelegem pentru că Sensei ne – a pregatit și pentru această situatie! În jurul nostru veteranii cântă, urlă, sunt bucuroși că au trecut deja de probele pe care noi de-abia le-ncepem.
Francois intră primul, începe să facă ”kata” și la primul strigăt de luptă de copil … se face liniște!
Toată lumea se uită în sus … toată lumea observă pe un ecran mare că am intrat noi „cei speciali” se scrie: cu dizabilități dar la noi, „cei speciali”, se face liniște.
Lotul Veteranilor din România observă că au intrat specialii … și se face liniște. O liniște enormă, pentru că se dau notele.
Toată lumea aplaudă…
iar noi ne uităm în jur, pentru că nu știm ce se petrece, nu înțelegem situația, dar vedem că toată lumea zâmbește și toți strigă: HAI ROMÂNIA! SENSEI zâmbește, ne face semn că totul e în regulă… CĂ TOTU-I OK!
N-are voie să vină lângă noi, arbitrul nu-l lasă… iar EL stă acolo, îmbrăcat în trening, cu sigla României și a Federației pe piept. Stă acolo, se uită calm și ne face semn că e ok.
Dintr-odată apar notele pe ecran … și liniștea se transformă în euforie: România e pe primul loc! … toți cei 10 copii „speciali” aduc 10 medalii pentru țară.
Sensei fuge în stânga și-n dreapta, ne îmbrățișează pe toți, ne pupă! Încet, încet, mergem spre podium unde ne așteaptă o grămadă de oameni … iar în sala din Eforie toată lumea zâmbește, toată lumea strigă la noi cu bucurie, fac semne. Lotul „România Veteranilor” apare lângă noi cu un steag, toată lumea ne îmbrățișează, toată lumea ne pupă, iar acest lucru-i un pic cam enervant, un pic care parcă transformă situatia într-una ciudată.
De ce?
Simplu… sau complicat! Ideea este că nouă nu prea ne place ca să vină să ne pupe și să ne îmbrățișeze cineva, dar acum o să acceptăm, pentru că am urcat pe podium ca să primim medaliile, diplomele foarte frumoase dintr o dată se aude „Hai România!!!”.
Unul dintre noi se uită la SENSEI ca și cum l-ar întreaba din priviri: ,,dar Imnul României va cânta pentru noi”? Sensei zâmbește și făcându-se că i-a intrat ceva în ochi, lasă să-i curgă lacrimile.
Da, Imnul României cântă pentru voi!
Imnul României, dar și-al omeniei, poate răsuna prin și pentru fiecare dintre noi.
Doar dacă vom reuși să punem în practică iubirea necondiționată a Lui Dumnezeu și a aproapelui, dacă-L vom primi în sufletele și-n viețile noastre cu toată slăbiciunea și umanitatea Sa și a aproapelui nostru atunci vom fi cu adevărat copiii și frații LUI; cu bune și cu rele, cu slăbiciuni, dar și cu fapte bune făcute din inimă, dar mai ales cu iubire.
Să fim buni, nu numai în Sărbătorile Nașterii Domnului. Să-i primim pe cei mici și defavorizați, învățând și de la cei care în aparență nu au nimic bun în ei, dar care, prin ambiție și voință, pot să ajungă la un moment dat pe cele mai înalte podiumuri ale vieții.
HRISTOS S-A NĂSCUT!
Valeriu Ioan
Senior Editor„ Gazeta de Nord-Vest”