◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.02.2024

Despre adevăr, consens
și sclinteala vremurilor
la români

În unul din capitolele anterioare, vorbeam despre rolul pe care îl ocupă înțelegerea în cadrul comunicării și, evident, despre importanța analizei actului comunicațional (comunicare-înțelegere-acțiune), în stabilirea adevărului sau, dup caz, în plasarea unei fapte sub umbrela unui anume tip de adevăr (rațional, logic, de corespondență, adevăr social și, mai nou, adevăr consensual etc.) spre analiza sa. În prima situație, ce insistă pe stabilirea adevărului și mai ales pe conceptualizarea sa, adică pe scoaterea ideii din pluralitate, mai întâi avem de a face cu experimentul științific. Acesta, adică experimentul științific, repetat în aceleași condiții, face posibilă obținerea seriilor statistice. Din ele, după analiza prin diverse metode (inductivă, deductivă, comparativă, hermeneutică, holist științifică etc.), și după axiologizare, drumul spre concluzie, apoi, conceptualizarea. Pe înțelesul tuturor, drumul spre a bate ceva în cuie, ca adevărat, pentru totdeauna sau pentru o lungă bucată de timp.

După câte se poate observa, nu am exprimat tranșant rezultatul cercetărilor științifice, nu am ermetizat, ci am luat o anume rezervă, fie și doar din îndoiala lăuntrică, ce ne spune că oricând și în oricare loc, „într-o lume posibilă” (expresia aparține lui Hegel), poate fi și altfel. Ba mai mult, inconștient, cumularea informației m-a trimis către nisipurile mișcătoare ale științei. În cazul meu, spre epoca în care au trăit: Francis Bacon, Rene Descartes, Thomas Hobbes, iar mai târziu, Jhon Locke. Reamintesc faptul că ultimii doi gânditori englezi au pus pentru prima dată bazele adevărului științific, adevăr ce s-a adăugat adevărului de corespondență formulat în Grecia Antică de câtre Platon, apoi Aristotel.

Este memorabil conceptul enunțat de către Thomas Hobbes: „Nimic nu a fost în intelect înainte de a fi în simțuri”. Altfel spus, nimic nu este în mintea omului înainte de a fi experimentat. Aproximativ cinzeci de ani, omenirea a crezut cu tărie că dincolo de această formulare, în materie de adevăr, nu se poate merge. Gânditorii europeni știau însă că un concept nu putea funcționa dacă nu exista, măcar formal, un contra concept. Prin urmare, după tonele de cerneală și de hârtie consumată, Jhon Locke „sparge” conceptul lui Hobbes, afirmând: „Thomas a avut parțial dreptate! Nimic nu a existat în intelect, înainte de a fi în simțuri, cu excepția intelectului însuși”. Pe înțelesul tuturor: nimic nu a fost în mintea omului, înainte de a fi experimentat, cu excepția intelectului însuși, în alți termeni, cu excepția infornației genetice cu care, oricare dintre noi, venim în această lume. Afirmația lui Lock, alături de adevărul de corespondență din Antichitate, au stat la baza adevărurilor raționale a priori și a posteriori, formulate și argumentate de către Kant în ale sale Critici.

Pentru că tot am amintit de adevărurile de corespondență, contextual, pentru echilibru, vom trece în revistă doar câteva noțiuni. Prin urmare, se ştie că unul din puţinele fapte indiscutabile cu privire la adevăr este acela că judecata conform căreia „zăpada este albă” este adevărată dacă şi numai dacă zăpada este albă. Opinia că zăpada este albă îşi datorează adevărul unei anumite caracteristici a lumii exterioare şi reprezintă, probabil, cea mai populară teorie şi anume teoria adevărului-corespondenţă. Conform acestei formule, numită mai târziu de către Paul Gordon Horwich (n. 1947, cercetător în cadrul Universității din New York) şi teoria minimală a adevărului, conceptul de adevăr este complet explicat, deoarece se conformează principiului echivalenţei, principiu conform căruia, pentru orice p, este adevărat că p dacă şi numai dacă p. Această formă se pare că este acceptată atât de către suporterii, cât şi de oponenţii teoriei înţelesului în termenii condiţiilor de adevăr, deoarece nu este neapărat necesar să acceptăm în acelaşi timp, deopotrivă, atât teoria minimalistă a adevărului, cât şi descrierea înţelesului în termenii acestei teorii. Altfel spus, de exemplu dacă afirmaţia conform căreia propoziţia „Parisul este frumos” este adevărată prin echivalenţa sa cu afirmaţia Parisul este frumos, atunci nu mai este necesar să explicăm înţelesul propoziţiei în termenii condiţiilor sale de adevăr. Totuși, luată în sine, teoria adevărului-corespondenţă este foarte bună, însă în momentul în care trebuie să oferim o explicaţie substanţială, riguroasă şi completă, atunci adaugăm explicaţii cu privire asupra faptelor. În acest caz, teoria minimalistă a adevărului (care tratează adevărul ca pe un predicat pentru orice element lingvistic) nu poate fi formulată fără a ne sprijini implicit, la un moment dat, pe anumite trăsături şi principii ce implică adevărul. Pentru a se realiza acest lucru, este nevoie de o mică descriere care să contribuie la fixarea valorii semantice a acelui concept. Prin noţiunea de valoare semantică a unui concept, înţelegem “noţiunea ce aduce o anume contribuţie la condiţiile de adevăr ale gândurilor în care apare conceptul respectiv” J. Dancy şi E. Sosa, Dicţionar de filosofia cunoaşterii, vol. II, Editura Trei, Bucureşti, 1999, p. 62.

Să ne întoarcem la adevărurile științifice, să admitem că „lumea este totalitatea faptelor și nu a lucrurilor, că lumea este tot ce să întâmplă”, și că această lume este una normativizată și supusă legilor ce au menirea de a reglementa raporturile sociale, inclusiv menirea de a sancționa acele fapte ce depășesc limitele ei. Ce se întâmplă însă în condițiile în care fapta nu este definită de lege, este incomplet descrisă și nu stă sub unul din adevărurile enumerate mai sus: adevăr științific, juridic, rațional, logic, de corespondență, adevăr social și, mai nou, adevăr consensual (despre care vom vorbi mai jos). Cu alte cuvinte nu întrunește condiția de adevăr, fie și doar a adevărului consensual.

Pentru edificare, să luăm drept exemplu noțiunea de „pandemie”, care la prima vedere, ar putea fi definită făcându-se apel la „gripa spaniolă” pe care am trecut-o în revistă în subcapitolele anterioare. Putem noi pleca în definirea pandemiei actuale de la definiția pandemiei care a început în Spania, 2018? Din punctul nostru de vedere, nu, chiar dacă să presupunem că ar exista o definție a pandemiei de la timpul respectiv. Nu, pentru că omul nu trăiește într-un mediu neschimbat, unde faptele râmân aceleaşi veşnic, ci într-o lume schimbătoare, unde condiţiile personale şi sociale se schimbă în timp, cel mai adesea, într-un mod total radical și neprevizibl. Mai mult, odată cu aceste schimbări, cu dispariţia unor întregi contexte de viaţă, se modifică și sensul cuvintelor, uneori în locul lor rămân doar simple aprecieri generale. Pas la pas cu toate schimbările, înţelegerea umană devine și ea alta, se bazează pe alte repere și, capătă o altă structură. Din acest motiv, trecutul devine istorie a cărui interpretare și plasare în timpul prezent, poate fi, de cele mai multe ori, eronată. Sensul original al faptei a fost pierdut împreună cu alte situaţii şi condiţii trecute. În situația în care noțiunea de pandemie nu a îndeplinit codiția de adevăr, pozițiile publice exprimate în legătură cu acest fenomen-sumă a mai multor fapte și întâmplări (inclusiv pozițiile exprimate în legătură cu vaccinarea), nu pot trece dincolo de noțiunea de opinie personală, pentru instituții, opinie publică. Prin urmare, oricare dezbatere publică, la colț de stradă sau pusă pe scena vieții prin intermediul mijloacelor de comunicare în condițiile definite mai sus, a fost opinie la opinie. Ideea de echilibru, în opiniile despre pandemie și vaccinare este, în aceleași condiții greu de definit și aproape imposibil de asigurat. Întrebarea care se pune: se pot sancționa opiniile și lipsa de echilibru în formularea lor, în situația neîndeplinirii condiției de adevăr, și nedefinirii acestora? Din punctul nostru de vedere, nu, câtă vreme legea trebuie să fie clară și pliabilă pe situația socială concretă.

Dincolo de punctul de vedere particularizat cumva anterior, observăm cum toată lumea este supusă unei reţele de gân¬duri şi emoţii, ale unuia sau mai multor sisteme de idei, presupuneri, credinţe şi idealuri. Aceste sis¬teme au fost mai mult sau mai puţin cristalizate în doctrine, operând la niveluri diferite ale vieţii şi în nenumărate scopuri. În ceea ce privesc chestiunile majore ale vieţii – cele mai vitale şi hotărâtoare judecăţi şi decizii – ne punem întrebarea : este mai bine să studiem conştient şi să dezvoltăm o doc¬trină pentru a o testa în practică, decât să lăsam totul mai mult sau mai puţin la mâna întâmplării ?

Majoritatea oamenilor (românii, în special), devin eclectici, cel puţin o perioadă a vieţii, pentru că adesea se trezesc supuşi unui foc încrucişat de dogme, doctrine şi teorii. Din câte s-a văzut (şi se vede chiar şi la noi), până în prezent, eclectismul nu este soluţia problemelor importante ale adevă¬rului şi nici soluţia cea mai bună de viaţă, deoa¬rece, chiar prin natura sa indeterminată, cum am văzut în prima parte, generează frecvente dileme şi confuzii. Nevoia noastră de adevăr insistă că unele explicaţii trebuie să fie false şi că trebuie să existe tot timpul, măcar, o expli¬caţie adevărată. Simţul de adevăr şi de veridicitate este considerat a fi ori inerent structurii minţii omeneşti, sau doar dezvoltat prin experienţă.

Unitatea în înţelegere sau „cunoaşterea ca întreg“, de factură holistică, este un scop de la care nu se poate abate nici un căutător al adevărului. Totuşi, sunt motive foarte bine întemeiate în favoarea concepţiei conform căreia sunt şi între¬bări la care niciodată nu putem găsi un răspuns adevărat, clar şi complet. În ciuda acestui fapt, umanitatea continuă în mod necesar să caute adevărul, atât în chestiuni lumeşti, cât şi în altele. În consecinţă, raţiunea umană susţine, cu insis¬tenţă, că trebuie să existe un răspuns adevărat la orice întrebare. Chiar şi credinţele false şi doctri¬nele greşite conţin o fărâmă de adevăr şi de bine.

Logica, adesea demonstrează, indiscutabil, că o concluzie adevărată poate rezulta din două premise false. Sarcina unificării înţelegerii este de a extrage grăuntele de adevăr din rapoartele preju¬diciate şi teoriile distorsionate, şi să arunce pleava. Dacă, bineînţeles, se şi vrea ! Pe la noi însă… chestiunea cu „ciocul mic“ e un fel de doctrină naţională.

Pe de altă parte, cunoaşterea porneşte, de cele mai multe ori, din conflictul de idei sau puncte de vedere şi interacţiunea lor reciprocă. Progresul vine din spicuirea a ceea ce rămâne întreg şi consistent după conflictul acestora sau după sepa¬rarea analitică a sistemelor teoretice de eroare. Conţinutul de adevăr trebuie mereu extras şi tre¬buie să primească noi forme expresive adecvate schimbării lumii, fără a pierde esenţa universală a lui. Cam asta ar fi, în mare, ţinta unităţii în înţele¬gere, la nivel intelectual, în timp ce, la nivelul înţe¬legerii interglobale, ţinta este respectul reciproc şi reconcilierea graduală spre binele tuturor.

Vechea problemă a adevărului constă în între¬barea : este ceva care poate fi cunoscut ca o idee, calitate sau esenţă neschimbătoare ? Poate exista această idee, calitate sau esenţă, pentru cei care vor să o testeze spre folosul lor ?

Desigur, nu ne-am propus trecerea în revistă a teoriei adevărului. Nici nu ar fi posibil în câteva rânduri, câtă vreme există specialişti care susţin că întreaga filosofie s-ar reduce la aceasta. Reamintim doar câteva chestiuni ce ne permit o anume logică în demersul nostru. În acest spirit spunem că, de exemplu, adevărul ştiinţific, descris în prima parte, este doar cunoaşterea unei ierarhii de fapte, generalizată în teorie. Ade¬vărul juridic este asemănător, deoarece caută să ştie ce este sau nu, real. Ambele discipline judecă doar afirmaţiile care stau sau nu, în picioare, pe baza observării stărilor relevante. În analizarea pandemiei, după cum se poate observa, vaccinarea este încă o necunoscută în oricare dezbatere, fără a se ajunge la un minim consens descris de către Habermas în Teoria adevărului, teorie în care autorul face o primă delimitare de teoria onto¬logică a adevărului (a adevărului corespondenţă) şi, totodată, o delimitare faţă de alte teorii, cum ar fi cea utilitaristă, analitică etc. Gânditorul german fundamentează teoria consensuală a adevărului, după ce face precizări care delimitează cele două forme fundamentale ale comunicării : acţiunea co¬municativă şi discursul, afirmând faptul că „un discurs în care se tratează pretenţia de adevăr a enunţurilor este un discurs teoretic, iar un discurs în care se tratează pretenţia de justeţe a normelor este un discurs practic“ (A. Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 233).

Având în vedere toate argumentele formulate de către filosoful german în volumul Teorii ale adevărului, ne dăm seama că, în principiu, teoria consensuală a adevărului constă în atribuirea unui predicat unui obiect, atunci şi numai atunci când fiecare altul care ar putea intra într-o convorbire cu cel care atribuie predicatul, să atribuie acelaşi predicat aceluiaşi subiect.“ Pentru a descoperi enunţurile adevărate de cele false, spune gândito¬rul german, „eu mă raportez la judecata altuia, şi anume la judecata tuturor celorlalţi cu care aş putea purta o convorbire (în care includ contra¬factual toţi partenerii de convorbire pe care i-aş putea afla, dacă istoria vieţii mele ar fi coestensivă cu istoria umanităţii). Condiţia adevărului enunţu¬rilor este acordul potenţial al tuturor celorlalţi […] îmi este permis să susţin p despre x, dacă oricare alt om care judecă competent ar fi în această pri¬vinţă de acord cu mine. Într-o formulare sintetică : adevăr înseamnă promisiunea de a atinge un con¬sens naţional“ (J. Habermas, Cunoaştere şi comuni-care, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 417).

Într-un alt context, pentru a explica ce înseamnă a „judeca competent“, Habermas leagă competenţa judecării de capacitatea de verificare adecvată ; aceasta, de responsabilitatea subiecţilor, de raţionalitatea şi veracitatea lor, deoarece, spune autorul, „în orice convorbire, efectiv suntem încrezători în capaci¬tatea noastră de a distinge un consens adevărat, de unul înşelător. Fără această capacitate, comunica¬rea curentă nu ar fi posibilă“ (J. Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 218-19).

Cu alte cuvinte, teoria adevărului la Habermas păstrează adevărul la nivelul enunţurilor întemeiate şi nu al experienţelor evidente empiric. Numim adevărate, enunţurile pe care le putem întemeia. Putem noi, măcar astăzi întemeia un enunț cu putere de adevăr despre Pandemie și Vaccinare? Nu, se vede cu ochiul liber. În termeni populari, bălmăjeli peste bălmăjeli!

Doar pentru gânditorul german era totul limpede ! Numai că Habermas era neamţ ! În plus, când a gândit şi formulat teoria, din care am spicuit şi noi, a trăit în Germania şi nu aici, în Cetatea carpatină, veşnic unduită de te miri ce fluierat de pe nu mai ştiu care colină, când orientală, când mai apuseană. Acolo, la nemţi, se putea vorbi, ehe, din ăle potoape, despre reconcilierea graduală spre binele tuturor, despre competenţa judecării, capacitatea de verificare adecvată, responsabilitatea subiecţilor, despre raţionalitatea şi veracitatea lor. Şi nu în ultimul rând, despre faptul că cei aleşi să te reprezinte ştiau bine ce înseamnă un proces de dialog intersubiectiv corect. Bine¬înţeles, că şi mulţimea, adică poporul alergător, în condiţiile respectării înţelegerilor, ştia la fel. De aici şi pacea socială, a lor, a germanilor, pentru ei şi pentru cei din jur.

La noi, în spaţiul în care Evei (blonde sau de oricare altă nuanță) i se agaţă iarăşi frunza (pentru a fi, cică iar fată mare !), grija pentru popor, tradus în binele pentru cei mulţi (evident, la nivel formal), şi-a asumat-o, de la al doilea Război Mondial încoace, „doar tovarăşul“ şi Marea Adunare Naţională. Mai nou, adică acum, în zilele în care trăim, şi nu pe vremea unui alt Pazvante…, „binele tuturor“ a fost înlocuit cu „interesul naţional“ împărţit pe găşti (că altfel nu se putea gestiona !). Şi asta, nu la colţ de stradă, ci în Parlamentul României, din Casa Poporului !

Despre celelalte, enumerate mai sus, ce să mai zic? În contextul intereselor de grup, de cele mai multe ori de tip infracțional, ne trebuie timp până a se putea vorbi despre adevăr și consens, la români. Păcat! Au trecut ani şi încă nu ne-am dezmeticit! Mira-m-aş să se mai întâmple ceva! Dar mai ştii? O fi având şi pentru noi Dumnezeu vreo minune care măcar să ne trezească din „sclinteala vremurilor”!

 

Nicolae Bălașa

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *