◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.02.2024

Corollarium la „Corpul Operei” lui Petru Ursache. Magda Ursache: „Viața după viață”

Impresionantă devoțiunea Magdei Ursache pentru „dalbul de pribeag” PETRU URSACHE (15 mai 1931, Popești-Hărpășești, Iași  – 7 august 2013, Iași), „Cărturarul cu privire albastră” căruia devotata tovarășă de viață recent i-a dedicat acest omagiu de suflet, cultivându-i amintirea nu numai prin editarea postumă a unor lucrări, printr-un adevărat „apostolat” (șaisprezece la număr), dar și prin cărți de felul celei despre care scriem acum, „Viața după viață”, carte-mozaic, cuprinzând pagini de jurnal, evocări, memorialistică, epistolier… Este, desigur, o nouă mărturie de profundis despre paulina „dragoste (care) nu cade”, „ba, dimpotrivă, zboară ca-n Chagall-ul de pe copertă” (după cum ne scrie în dedicație autoarea), altfel zis „un adevărat model de abnegație și eficiență în acest sens”, într-un fabulos destin familial (Adrian Alui Gheorghe)

Partea întâi, „Jurnal de cărțar: august 2013 – ianuarie 2015” (pp. 23-168), evocă amintirea „«dalbului de pribeag» (care) e blândul și bunul meu Petru”, trăită în primele 40 de zile  cu „supunere” la cutumele ortodoxe, așa cum a descris-o savantul în studiile sale de etnologie (de la Eikon: Etnosofia, Etnoestetica, Etnofrumosul sau Cazul Mărie, Moartea formei, Antropologia etc.) și care „nu e deloc inferioară altora”: „Deci «dalbul de pribeag» nu bântuie, ci vine. Vine să dea grâu la porumbei, să atingă cu buzele un pahar cu apa casei, o felie de pâine proaspătă, să miroasă un fir de busuioc… Le găsește pe glaful lat al ferestrei, unde și-a scris ultima carte. În picioare, vertical.”

Și, ca să pună o oarecare ordine în amintiri, dna Magda (conștiința de azi dintr-un fabulos destin  familial) ne face cunoscută, încă din primele pagini, hotărârea soțului Petru de a-și pune un stent („un fleac de «procedură”»), pentru a putea merge apoi la Sinaia să-și încheie cartea „Istorie, etnocid, genocid”… Timpul nu a mai avut răbdare în acea vară a lui 2017, cartea fiindu-i integral reeditată postum. Amintiri fragmentare de o irepresibilă indignare (față de unele „halate albe”, care le-au înșelat amândurora așteptările) și copleșitoare suferință (după ce „Petru s-a dus la Dumnezeu, care l-a primit cu brațele deschise”, cum suna mesajul de solidară compasiune al lui Radu Ulmeanu) se învălmășesc în această primă parte, un „carusel” de gânduri și retrăiri (bunăoară ziua când Petru a împlinit 79 de ani, în 2010, fiind la Suceava) ce capătă noi înțelesuri, de mesaje de susținere venite de la tot mai mulți scriitori, cunoscuți și mulți prieteni, care, ca Adrian Alui Gheorghe și Carolina, „m-au ajutat  să mă opun neputinței, zădărniciei, în cele mai cumplite momente din 9 august” (cumplita zi a înmormântării). La picioare i-a pus „antologia noastră” din Mircea Eliade, „Arta de a muri” (Eikon, 2006): „Petru a primit moartea, despre care a scris de atâtea ori, răbdător și tare. Credința firească în Dumnezeu l-a ferit de frică, de disperare, de îndoială.” Se pot întâlni în aceste pagini de jurnal, amintiri din viața de cuplu a doi „cărțari” dedicați gândului frumos, dincolo de mărginimea ori răutățile unor indivizi specializați în „defectologie” gen Daniel Barbu, Mircea Bălan, Mihai Zamfir, Lucian Boia ori H. R. Patapievici (cu care s-a dovedit „sever moral”), grupate sub titluri rememorativ-clarificatoare dar și cu anumite trimiteri la crezul de conștiință ori ideile etnosofului / etnoestetului: „Dalbul de pribeag”, „La judecata de apoi”, „Colind de bătrân”, „Un suflet este o teofanie”, „Una cu cerul”, „Țărănușul”, „Dessinez-moi un moutton!”. Mai în toate este prezentă o „plângere” oarecum consolatoare, față de un soț și Om al culturii înalte, dependent de „drogul scriptic”, pe care îl simte mereu prezent, în tot ceea ce face și gândește, un fel de „paesentia in absentia”: „Ce nu mai e de făcut”, „neverosimilul Petru U.”, „Aripa mea dreaptă”, „Moartea în vară”, „Crucea și răscrucea iubirii”, „«Eu am un cuvânt de spus»”, „Nu plânge, citește ‘nainte”…

Un  fel de „Viață după viață”, putere regăsită în rezervele sufletului în a „continua” lucrarea, sub imperativul asumat: „O să am grijă, cât mai pot, de destinul lui postum (…) Nu abdic, nu renunț, nu abandonez proiectul de a-l ține aproape de cititori”. De cititori și de propriu-i suflet („La judecartea de apoi”). Din evocările acestea fragmentare deducem că omul de mare carte Petru Ursache avea „darul paralelismului”, făcând conexiuni între etnologie și istoria religiilor, critică iterară și articole de atitudine civică. A înțeles de la bun început de unde bate vântul „corect-politic” privind așa-zisele „revizuiri” și „reconsiderări”, încă de când la conducerea Catedrei de Literatură Română de la Universitatea ieșeană a venit, în locul lui C. Ciopaga, un „ne-scriitor” din cenaclul „A. Toma”, – care pretindea că nu a vrut să-și pună pe coperțile eventualelor sale cărți sigla RSR, – optând pentru… Vicu Mândra (alias Levis Mendelovici, frate cu Marcel Breslașu), avansat de la „lector” direct la „profesor” (s-a întâmplat în 1949, când G. Călinescu a fost înlocuit cu „dentistul” Vitner … și câte alte „infamii culturale și literare” evocate și de Bătrânul în unele cărți de analiză a Răului din societatea românească din comunism și postcomunism). Nu la fel de luminoase și rectitudinale, precum ale lui Luca Pițu sau Mihai Drăgan, sunt unele figuri de tristă amintire („de la A la Zugun”), cunoscute din scrierile Magdei și Petru Ursache: „triada fatală”, „înarmată cu secera și ciocanul Plenarelor și Congreselor”,  (…) care i-a stopat pașii în carieră”, Vasile Adăscăliței („ca un raton”) – Vasile Arvinte – Al. Andriescu, dar și  Al. Teodorescu, Nicu Crețu (între „turnătorii din MAI Cuza”), Liviu Leonte, Noemi Bomher (autoare cu carnet USR „pentru cărți copy&paste”), Doru Scărlătescu, Pavel Florea, Mihai Todosia fost rector, Ghițuică prim-secretara de la Iași și alții din aceeași foșgăială a „Universecurității ieșene” (L. Pițu). Față de toți aceștia, „învinsa învingătoare”, după cu însuși mărturisește în fața preotului-confesor I. C. Teșu, „stă rău cu iertarea”: „Acu v-aș răspunde că, înainte de a-i ierta pe cei care ne-au făcut atâta rău, lui Petru și mie, trebuie să mă iert întâi pe mine însămi.” (p. 299

Petru Ursache nu a primit cursul de Etnologie nici după pensionarea lui V. Adăscăliței, deși era conducător de doctorat în domeniu. A predat Antropologie la Facultatea de Filosofie, datorită decanului Nicu Gavriluță, decanul de la Litere „nu l-a vrut”… Aspecte odioase vor fi evocate de Magda Ursache în lucrarea „Universitatea care ucide” și nu numai acolo, mereu sunt aduse în atenția „posterității” atitudinile ostile întâmpinate de soții cărțari Ursache.  Foarte interesante considerațiile despre „libertatea de opinie” pe care Petru Ursache și-a simțit-o amenințată, el, sătul de cenzură, de gândirea „captivă”, de conceptul de corectitudine politică, de ipocrizia „corecților”, indivizi „bine organizați”, cu „strategie” susținută logistic, a ONG-urilor non-profit, „dar și a persoanelor particulare puse pe profit.”. Vorba lui, un net sovietofob: „Am scăpat de unanimitatea gândirii comuniste, de ridicolul comunist, de prostia comunistă, mi-a spus, de deceniile de telejurnale, de cantate, de laude, ca să ne lăsăm iarăși dirijați, intimidați, înfricoșați? Nu ți se pare că Primăvara Europeană e Cântarea României pe invers? Mă tem că limba moartă (de lemn) pe care am prelua-o cu toții, în afară de propagandiști, a rămas vie.” Și încă: „Înfricoșător blestem eminescian această iubire necondiționată de străini, a oftat el. Cei care se lasă colonizați nu au interese proprii, interesele le sunt dictate din afară. Intrând aici și reziduurile comuniste, și transplantații peste ocean, foști activiști comuniști, cu dublă cetățenie.” Vorba lui Eminescu dintr-un articol din 1880: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putință ca valeții slugarnici ai străinătății să fie miniștri, deputați, oameni mari.” Vorbe grele, dar verificabile, la îndemână… Astfel, Petru Ursache „a dat o noimă vieții, existenței lui, până la sfârșit.” Sufletul lui s-a dus, vorba lui Iorga, în pământul pe care-l va păzi. („Nu plânge, citește ‘nainte!”, Marginalii la Petru Ursache, „Antropologia, o știință neocolonială”, Eikon, 2014).

 

*

 

Spuneam deja că i-au fost și-i sunt alături, în toți acești ani, prieteni, oameni de cultură,  scriitori, contemporani nu numai cu autorul „Etnosofiei” (prima carte editată postum), dar și cu posteritatea lui roditoare, cărțile pe care „învinsa neînvinsă” Magda Ursache le-a editat (iată, suntem la a șaptesprezecea carte, dacă am numărat bine), realizând astfel, cu corolar, Corpul Operei Bătrânului, cunoscut îndeobște sub sintagma de „Omul cel bun al culturii românești” (2016, 608 p.) sau „Cărturarul cu privire albastră. Omagiu de suflet” (2023, 491 p.): „Zidurile construcției acestui volum ne duc spre cărțile editate pas cu pas, an de an, formând Corpul Operei lui Petru Ursache. Printre coloane circulă, pe culoarele anume marcate în spațiul comemorativ, mesaje de încurajare, eseuri având drept țel «apărarea și ilustrarea» creației ideatice și a principiilor «Bătrânului»”.

Și ca să fim, concret, cât mai în spiritul memorialistic al cărții, vom constata că Partea a doua („Cartea despre Petru,/ Cartea lui Petru,/ Cartea cu Petru”) cuprinde, alături de evocarea „Speranțe și exasperanțe” a autoarei, frumoase pagini de Epistolier, datorate lui Ioan Adam („Tu ai, tu porți o cruce”), Zenovie Cârlugea („Dragă Magda”), Paula Romanescu („Primiți cu steaua?”), Niculae Gheran („Înainte de plecare”), Carmelia Leonte („Dublul”). Toate aceste mesaje sunt însoțite de câteva Interludii („Adrian Alui Gheorghe în dialog cu Magda Ursache”, „Corespondență, corespondențe”). Unii corespondenți, prieteni de familie mai vechi sau mai noi, cititorii Ursăcheștilor, se exprimă în poeme de adâncă simțire și compasiune, de prețuire și cuvenită „laudatio”: Zenovie Cârlugea („Cineva a pus aripi”, 6.08.2023),Nicolae Leahu („Magda U.”, 20.12.2022), Remus-Valeriu Giorgioni  („Bătrânul și Marea”, poem in memoriam), Marin Ifrim („Cărturarul. Lui Petru Ursache”, Joi, 29 octombrie 2015), Șerban Codrin („Cornul prințului din Levant”, Magdei Ursache), Virgil Rațiu ( „Epistolieri epigrafiați”, „Mag-asistările” – poeme, 22 iunie 2021), Camelia Leonte („Dublul”, Iași, 20 dec 2019), Constantin Preda („Aripar”).

Desigur, există o lume întreagă a prietenilor, care i-a infuzat dnei M.U. încrederea, credința, convingerea că „nu este singură”… Și în primul rând amintim tabletele în care este evocat părintele profesor Ioan Cr. Teșu, „blândul meu confesor” și „bun prieten al său” (care l-a „miruns” pe Petru în spital, la Terapie Intensivă, „ca să-l vindece”, dar a intervenit „bacteria ucigașă”, klebsiella bacteremia…), convingând-o că „după durerea lumească, vine consolarea”, că „nu există moarte, este doar o schimbare la față”, dincolo de „pragul albastru spre viul neîntrerupt”… (Tableta „Aseară am vorbit cu Dumnezeu”, datată „August 2022” și preluând un vers  de rezonanță argheziană din „Biblicele” lui Eugen Dorcescu, pp. 399-403)

Se cuvine să amintim numele celor care se regăsesc în aceste pagini de memorialistică, în număr impresionant, în general scriitori, prieteni apropiați, cunoscuți (unii trecuți la Domnul): Eugen Dorcescu, Luca Pițu, Gheorghe Grigurcu, Radu Ulmeanu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana & Romulus Rusan, Ion Scorobete, Ecaterina & Vladimir Udrescu, Silvia Chițimia, Viorel Sorin, Christian Wilhelm Schenk, Valentin Ajder, Dan Culcer, Radu Mareș, Adina Kerekeș, Lucian Mănăilescu, Mircea Popa, D. D. Rachieru, Mircea Platon, Ion Lazu, Valeria Tăicuțu, Livia Cotorcea, Bedros Horasangian, Viorel Savin, Paul Aretzu, Mihaela Grădinaru, Dan Anghelescu, Constantin Arcu, Rodica Lăzărescu, Adrian G. Romila, Lucia Negoiță, Mihaela Aionesei, Ion Andreiță, Ion Simuț, Sterian Vicol, Mihai Stan, Ecaterina Țarălungă, Ioan Adam, Ionel Necula-Tecuci, Nae Constantinescu, Paul Drugeanu, C. Geambașu, Isidor Chicet, Mihaela Ghițescu, Eugen D. Popin, Mirea Dinutz, N. Dabija,  C. D. Zeletin, Mihai Drăgan, Gellu Dorian… La p. 351 găsim și numele celor care „au lăsat cărțile lui Petru să vin la ei”, cronicarii:  Iordan Datcu, Gh. Grigurcu, Paul Aretzu, Luca Pițu, Z. Cârlugea (corect la pp. 351 și 363, iar la p. 329, în tableta lui Niculae Gheran: „Zeno Cârligeanu”, probabil ca un alint gheranian!), Adrian Alui Gheorghe, Ioan Țicalo, Vladimir Udrescu, Ionel Necula, Ana Dobe, A. D. Rachieru, Lucia Negoiță, Lucian Mănăilescu,  „și mulți, mulți alții”…

Ne-am opri la „Epistolierul” regretatului Niculae Gheran, un amic al nostru din ultimii lui ani, despre care am scris de mai multe ori (care-mi tot repeta la telefon că îi pare rău că m-a cunoscut „atât de târziu”…), ce-i scrie autoarei că „tare mult mi-ar fi plăcut să-mi fii soră, deși-s convins că ne-am fi certat adesea zdravăn, din exces de personalitate”… Corect! Amintind de un articol „promis” mie (pentru revista „Portal-MĂIASTRA” de la Tg.-Jiu, ce apare din 2005 „sub egida U.S.R.”), dar publicat de Rodica Lăzărescu în revista „Pro Saeculum”), dl N. Gheran speră într-o întâlnire „face-à-face” cu Magda Ursache pentru a o lămuri „de ce l-am lăudat pe Paul Cornea”, ca să înțeleagă „de unde bate vântul împotriva lui Ioan-Aurel Pop” („Înainte de plecare”, pp. 328-329). Desigur, nici M.U. nu este lipsită de „umori” (v. pag. 349 în care apare o oarecare „S. neîmblânzită de durerea mea”, cerându-i: „Uită-l, intră în rând cu lumea… Să nu rămâi cu  căndeluțe și cu floricele de dus la mormânt”. Mai mult chiar, amenințând-o, înainte de înmormântare, că „nu vine la ceremonie dacă nu-mi cumpăr o anume pălărie neagră!” O „brezaie”, ca și „T.Z.”, pe care M. U. declară că „am scos-o definitiv din viața mea”. Prilej de a-și aminti de recomandarea lui Petru de a se feri de „darurile otrăvite ale  mirmidonilor” și de „brezaie”: „Nu le băga în casă pe brezaiele astea”… Delicios episod, nu?, din care înțelegem atât sensul învățăturilor cât și caracterul unor oameni…

În finalul cărții, dăm peste o surpriză: 7 pagini de pasaje evocatoare scrise sub forma versurilor, care sună  ca poezie adevărată, engramată de biografeme tulburătoare, nu numai a confesiune și rememorări dureroase, fapt ce ne îndreptățește să credem că, dacă ar persevera în acest exercițiu deja învederând calități poetice, autoarea ar putea să ne dea un adevărat oratoriu liric, o mare carte de poezie, autentică, substanțială, răscolitoare, în aceeași măsură eliberatoare (căci poezia „vindecă” mai bine!). Iată câteva fragmente:

„Am un Aripar pe perete, deasupra icoanelor. Traversez

zile bolnave, suferinde. Viața asta,

fără rostul nostru, fără rost mi-a îngustat privirea. O

singură rană e luminoasă: Petru. Și nu

mai aștept să se vindece rana, pentru că nu se va vindeca

niciodată.

Îmi revin din ce în ce mai greu după acel 7 august [2013, n.n.] și

suntem deja în 7 octombrie…

………………………………………………………

„Dalbul de pribeag”, cum i se spune celui murit în

bocetele literaturii orale, trecând spre

lumea nevăzutelor, se va depărta în cosmicitate?

Duhovnicul meu, Părintele Ioan Teșu,

mă asigură că sufletul lui o să-l recunoască pe al meu și o

să-l tragă în sus. Dar cum să

alung gândul că n-o să mai fie aici, în trup, niciodată?”

………………………………………………………

Așadar pot plânge. „Vreme este să plângi și vreme este

să râzi”, zicea Ecclesiastul.

«Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru

orice îndeletnicire de sub cer.»

………………………………………………………

Să ai «lumine»! Good Light, iubite prinț!”

Să avem a face aici cu „O (po)etică a Neuitării?”, cum își intitulează prefața dl Gabriel Mardare? Sau, după același, întrebându-se în final: „această viață după viață o fi o utopie, o simplă fantasmagorie sau ceva mai mult, un joc secund, mai pur? Qui vivra verra…”

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *