Privire parţială asupra literaturii începutului de secol şi mileniu
Prezentul dicţionar, al cărui conţinut şi concepţie de alcătuire le-am aflat şi eu după întocmirea cărţii, este o expresie a unei mentalităţi cu îndelungată tradiţie în literatura noastră. Pentru Mihail Kogălniceanu beletristica naţională începea cu Dacia literară, pentru Titu Maiorescu odată cu Direcţia sa nouă, pentru Eugen Lovinescu cu literatura promovată la revista şi cenaclul său. Neavând în jurul său o veritabilă mişcare literară, George Călinescu s-a străduit să impună şi efectiv a impus o perspectivă a sa asupra literaturii române. Deşi a fost comentatorul esenţial al operelor apărute în câmpul beletristicii naţionale din 1960 încoace, Nicolae Manolescu, (Eugen Simion, Mircea Martin, Mihai Ungheanu, Mircea Iorgulescu sunt de importanţă secundară sub acest aspect), a preferat, şi el, să se pună de la un punct încolo în fruntea unei direcţii noi, anume cea a postmodernismului.
Spiritului partizan în literatură, concretizat în conceperea ei a fi constituită pe etaje, (locatarii câte unuia dintre ele acceptând cel mult existenţa altora pe criterii dictate de empatie, iar nu de evaluare critică), se datorează apariţia unei mulţimi de lucrări consacrate beletristicii naţionale actuale, în special dicţionare, în care sunt înfăţişaţi a fi scriitori de excepţie amicii autorilor (sau amicii acestora din urmă). Fireşte, amicul nu este, întrucât creatorii fundamentali sunt totdeauna puţini, un Eminescu sau Caragiale, ci un autor cu oarecare talent, în cazul cel mai fericit unul de o înzestrare proeminentă, dar poate fi şi un Lache sau Mache.
Actualul dicţionar s-ar fi cuvenit să se numească O privire parţială asupra literaturii române din secolul XXI. Mulţi dintre scriitorii avuţi în vedere aici au punctat o activitate bogată în secolul trecut, unii dintre ei fiind în vârstă, chiar foarte în vârstă. O categorie aparte e a celor înregimentabili mişcării pe care am botezat-o Revolta pensionarilor. „Sunt greu bătrânii de pornit,/ dar de-i porneşti, sunt greu de oprit.” Situaţia descrisă generic de George Coşbuc îşi are o aplicabilitate aparte în ceea ce îi priveşte pe autorii din ultima categorie amintită la sfârşitul paragrafului anterior. Odată ieşiţi la pensie, mulţi au început să dea la iveală tomuri după tomuri, uneori în avalanşă.
Dicţionarul de faţă nu e un proiect literar, cum ne avertizează coordonatorul său, Nicolae Vasile, personalitate plurivalentă, nici unul jurnalistic însă, ci în bună măsură unul amical. Câtorva publicaţii, nu dintre cele mai importante, li se scoate în evidenţă activitatea, uneori nu prea îndelungată. Alcătuitorii articolelor au grijă ca în primul rând să se pună în prim plan pe ei înşişi sau pe colaboratorii lor. Aceasta nu este rău în principiu, pentru că se discută aspecte ignorate de multe ori de „lumea bună” literară. Trebuie remarcat eseul lui Nicolae Vasile, de bună factură sociologică, asupra destinului fenomenului cultural azi. Selecţia autorilor nu este totdeaune cea fericită, dar este bine că se fac prin aceasta câţiva paşi pentru a se oferi o imagine exhaustivă asupra beletristicii naţionale din ultima etapă. Bibliografia, care este, de asemenea, de mare utilitate, e alcătuită cu profesionalism, având la bază o informaţie riguroasă.
Extrasele cu adevărat de relevanţa critică sunt, câte sunt, cele care aparţin, fireşte, unor critici.
Trebuie menţionată ca absolut deosebită prezentarea făcută grupării Litere, semnată de Mihai Stan, scriitor de talent şi excelent organizator. Remarcabile sunt paginile privind legatura dintre vechea şi noua Şcoală de la Târgovişte.
Chiar dacă e apt de a stârni reacţii polemice îndreptăţite, dicţionarul de faţă, în afară de faptul că poate servi ca un util instrument de lucru, trezeşte şi apetenţa de a fi completat, provocându-i astfel pe realii profesionişti să se înhame la o asemenea treabă. Cu alte cuvinte, cartea are, prin însăşi imperfecţiunile ei, un rol stimulator.
În ceea ce priveşte completările, de adus într-un tom următor al lucrării, sau în mai multe, ele sunt numeroase şi de primă importanţă. Sunt de analizat autori talentaţi grupaţi în jurul revistelor de vechi şi binemeritat prestigiul, şi aici mă refer în primul rând la România literară. Nu se cuvin omişi nici cei publicaţi frecvent în revista ieşeană Convorbiri literare, ori în cea clujeană Apostrof. Sunt incluse în volumul de faţă câteva scriitoare, dar niciun scriitor care gravitează în jurul revistei Arena literară, generatoare a uneia dintre cele mai efervescente mişcări artistice ale momentului.
Nu se acordă niciun articol vreunui critic, indiferent de generaţie, deşi, cum se vede chiar din bibliografie, cărţilor, indiferent de perioadă, deci şi acelea apărute din 2000 încoace, le-a fost validată valoarea de către comentatorii lor avizaţi. În acest context nici opuri cu caracter monografic ori de sinteză nu au beneficiat de niciun cuvânt. Şi pentru că am căutat să nu dau exemple până acum, voi menţiona doar cea mai importantă elaborare de critică şi istorie literară naţională publicată în acest început de mileniu: Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu.
*
Coordonatorul lucrarii, Nicolae Vasile, este un intelectual cu manifestări de o subliniată diversitate, om de ştiinţă de recunoscută valoare, filosof, jurnalist, poet, prozator, dramaturg.
În cuprinzătorul volum Ştiinţă şi prejudecăţi: după 20 de ani e fructificată bogata activitate de jurnalist a autorului şi puse în evidenţă calităţile sale de om de ştiinţă, dar şi acelea de lider, reliefate în evidenţă prin contribuţii proprii, dar şi prin interviurile pe care le-a acordat în timp, ori textele altora despre el.
Pentru literatură e interesant articolul Despre imagine (reluat în volumul Românul ciclic). E decupată din realitatea naţională o ”secvenţă” edificatoare asupra tipologiei umane. Un mare scriitor, plecat dintre noi cu puţin ani în urmă, conducea o anume manifestare culturală. Pe când s-a ridicat de pe scaunul cuvenit în mod firesc sieşi, dat fiind rolul pe care îl avea în acea acţiune, făcând aceasta pentru a se duce la microfon şi a-şi ţine speech-ul, un ilustru om politic al momentului, dispărut şi el dintre noi de mai multă vreme, sosind cu întârziere acolo şi negăsind un loc liber în sală, s-a aşezat cu inocenţă în prezidiu pe scaunul lăsat liber de marele scriitor, acompaniindu-şi gestul cu câteva priviri inocente aruncate în jur. Nicolae Vasile îi nominalizează pe cei în cauză, dar acest lucru are importanţă sub aspect documentar, nu şi artistic. E relevat în acest pasaj expresia deplină a deşertăciunii firii umane, a vanităţii care, irepresibil, dă mereu în clocot. În acelaşi articol găsim un comentariu care punctează o anume realitate de fapt. Nota critică e îndreptăţită, dar cele afirmate pot trezi şi obiecţii. Tocmai de aceea însă textul este incitant: ”Când România este denumită adesea Ţara lui Antonescu, Ţara de la gurile Dunării, Ţara lui Dracula, Ţara lui Brâncuşi, Ţara Nadiei Comăneci sau Ţara lui Ceauşescu înseamnă că, dintr-un motiv sau altul, bine sau rău intenţionat, cel ce se referă la ţara noastră reduce imaginea acesteia doar la unul din subiectele menţionate”. Dar denumirile date în cauză vorbesc despre ficţiuni, situări geografice sau personalităţi care sunt exponenţiale, dintr-un punct de vedere sau altul, pentru România.
Cartea semnificativă pentru preocupările filosofice ale autorului este Sistemismul (ea a fost tradusă şi în engleză). E de subliniat, fără a intra aici în amănunte, neaflate în aria care intră în ”vizorul” unui comentariu literar, o lăudabilă preocupare pluridisciplinară, stabilindu-se într-un mod inteligent conexiuni între filosofie, ştiinţă, religie, literatură etc.
Nicolae Vasile s-a manifestat şi ca poet, el scriind preponderent o lirică
”de suflet”, caracterizată prin mărturisirea francă, neprelucrată a trăirilor proprii. Universul ciclic poate fi comparat cu prudenţă cu Anatolida lui I. Heliade Rădulescu. Găsim aici ipostaze ale devenirii omului într-o variantă simplificat-versificată. Se poate face o trimitere şi la Cântare Omului al lui Arghezi. Cea mai bună dintre plachetele de versuri a lui Nicolae Vasile este Omul ciclic (preocuparea filosofului pentru ciclicitate se reflectă şi în titlurile volumelor sale). Decupabile sunt, mai ales, stihurile care exprimă un sentimental dedicat, fie acela al unui soupirant, alcătuitor de compuneri care amintesc de nobleţea curgerii eminesciene: ”Mereu, când dorm,/ te am în vis,/ când mă trezesc, / te am în gând, / deschid calculatorul tot sperând,/ ca de la tine să primesc,/ cât de curând, / măcar un rând, /măcar un rând!…”. Covârşit de sentimente contradictorii, poetul simte a se pulveriza. Versurile nu au tensiunea dramatică aşteptată, dar sunt graţioase: ”Cu întregul gând la tine/ şi cu trupul, tot, la ea,/ vulnerabil, deloc bine / parcă-aş fi un fulg de nea!”. În sfârşit, să remarcăm un început de viziune panteistă, coroborat cu o adiere de percepţie olfactivă proustiană declanşatoare de amintiri şi reverii: ”Tata, ne hrănea şi bătea,/ ca un rug de mure,/ peste tot se-ntinde/ şi curtea o cuprinde./ Nici acum nu ne răsfaţă,/ ne înţeapă şi agaţă./ Mama, un tei plin de arome,/ ne linişteşte şi adoarme.”
Nicolae Vasile a valorificat activitatea sa poetică în curprinzătoarea antologie (în care şi-a şi tradus în limbi străine unele elaborări, ceea ce a mai făcut şi anterior), Începutul cercului. Ciclurile din volum reflectă preocupările sale tematice: Poezia iubirii, Poezia vieţii, Poezia filozofiei, Poezia poeziei.
O altă latură a activităţii scriitorului este aceea de prozator. Semnalăm nuvela Ioşca, Sică şi Mitică. Prototipul ultimului personaj din titlu este, fireşte, scriitorul însuşi. Subiectul îl vom regăsi şi ulterior, numai că aici este vorba nu de unul, ci de patru performeri, patru foşti colegi dintr-o tabără studenţească, care toţi vor răzbi la modul strălucit în viaţă datorită dotării lor profesionale. În afară de cei trei amintiţi, e vorba şi de o tânără fată, căreia i se spune Samantha, a cărei relaţie cu Mitică debutează într-un anume moment, când ea îl salvează de la înec. Acolo debutează nuvela şi tot acolo se sfârşeşte. Nu la fel se întâmplă lucrurile şi în dramatizarea după aceeaşi scriere, în care personajul feminin, (Samantha va excela ulterior ca antrenoare de tenis), capătă o anume consistenţă şi, tocmai de aceea piesa, (inclusă într-un volum care se numeşte tot Ioşca, Sică şi Mitică), este superioară naraţiunii. Aici relaţia femeii cu Mitică va cunoaşte o firească împlinire, bărbatul completându-şi palmaresul de învingător în viaţă şi prin victoria în plan erotic.
Volumul Românul ciclic este, şi el, o probă elocventă, prin paginile cu caracter literar, a înzestrării scriitorului în domeniul prozei scurte. De remarcat aici rândurile duioase, amintind de Brătescu-Voineşti din schiţa Puiul, despre un câine, pe care puternicul şef de instituţie l-a adorat şi căruia, în noianul său de preocupări, i-a acordat atâta atenţie şi pentru care a suferit atât: ”Până la efectuarea tuturor vaccinurilor a trebuit să-l ţinem numai în casă, apoi a început operaţiunea de cucerire a cartierului. Întâi cu strada, apoi cu parcul din apropiere, după care am căutat magazinele cu mâncare şi accesorii canine, apoi dispensarele veterinare, frizeriile pentru câini (…). El era prima prioritate dimineaţa, la ora 6 fix, şi niciodată nu greşea”. Câinele avea o relaţie specială de amiciţie cu o pisică, a fost operat cu succes de cancer, iar duminicile, când familia scriitorului se ocupa de pregătirea grătarului, patrupedul fura carne fierbinte, ori chiar se urca cu picioarele pe grătar şi, drept consecinţă a acestui mod de a se alimenta, s-a îmbolnăvit de ficat. Autorul descrie minuţios ce regim alimentar a urmat mai apoi adorata canină pentru a se tămădui. Totuşi, la un moment dat, ea decedează şi scriitorul o jeleşte ca pe un erou pierit în războiul troian. Notaţiile sunt dureros-vibrante: ”Urechile lui lungi şi frumoase, pentru a căror sănătate am luptat atât, şoldul din care i se scosese la operaţie un hematom cancerigen cât pumnul, pernuţele de pe tălpile lui, în care se tot înţepa şi se infectau, tumorile, care-i tot apăreau pe nas şi în jurul ochilor în ultima perioadă, erau de acum fără viaţă (…)”. Patrupedului i se vor închina aici versuri, pe care le găsim şi în placheta Omul ciclic.
O schiţă absolut remarcabilă este Salvare neaşteptată. Aici găsim un profesor, (dintr-o scăpare a autorului, la un moment dat ni se spune la o pagină că el predă istoria, iar la pagina următoare personajul însuşi precizează, lucrul confirmat şi de superiorul său, directorul şcolii, că s-ar afla la catedra de geografie), maniac la modul dement şi violent. Toată afecţiunea lui este pentru o bicicletă. Tatăl bicicletei, cum îl denumeşte cu umor savuros Nicolae Vasile, are impresia, complet neîntemeiată, că un elev i-a lezat, printr-o lovitură de minge, obiectul adoraţiei şi face o criză de isterie penibilă, ameninţând că-l va lăsa pe elevul în cauză corigent şi apoi repetent, întrucât îi va da succesiv note foarte mici la obiectul pe care îl preda. În faţa nu a unei singure persoane, smintitul dascăl face un tărăboi de un caraghioslâc nespus, expresie a unei fixaţii şi a unui fond paranoid, scena fiind comparabilă, fără a se pune un semn de egalitate în ceea ce priveşte valoarea literară, cu ieşirea lui Lefter Popescu din finalul celebrei naraţiuni a lui Caragiale Două lozuri.(cel puţin aceasta din urmă era motivată)
A rămas să ne ocupăm de romane. Interesul lor e preponderent de ordin biografic şi documentar. Fără îndoială, oricine ar vrea să ştie cât mai multe despre omul Nicolae Vasile, dat fiind despre ce personalitate e vorba. Pe de altă parte, opiniile sale sunt ale unui specialist de prim rang în domeniul economic. În romanul său, Echilibrul marinarului, se discută avizat despre aspecte ale vieţii pe acest plan în vechiul şi actualul regim. Desigur, tipologiile sunt doar conturate, dialogurile adesea nu conving şi ar fi fost necesară mai multă profunzime analitică. Romanul Echilibrul marinarului, este cel mai puţin acuzat autobiografic, iar Zâna şi viaţa este cel mai făţiş sub acest aspect. În această ultimă elaborare se şi precizează că protagonistul a publicat nişte volume, care au titlul unora semnate de Nicolae Vasile însuşi. În Echilibrul marinarului interesează mai ales observarea “scurgerii” de informaţii, amplificarea în contextul postdecembrist a dimensiunilor caracatiţei securiste. Despre protagonist, Mitu, ”băieţii buni” ştiu totul, lucrurile întâmplându-se ca şi în remarcabilul film Teoria conspiraţiei, cu Mel Gibson. Punctul de sprijin e un roman cvasi-cronologic al biografiei autorului. Acesta a studiat întâi la Găeşti, apoi la Mangalia. A petrecut multă vreme prin spitale în anii şcolii şi ai facultăţii. La fel se întâmplă lucrurile şi cu Alexandru, protagonistul cărţii, care, dată fiindu-i starea de sănătate, a studiat la Mangalia, pentru a se afla în apropierea unui aşezământ, bineînţeles, tot cu profil medical. În Zâna şi viaţa, ar fi vorba de doi protagonişti: unul e chiar Zâna, care e chiar o zână, mare actriţă, mare sufletistă ş.a.m.d. Celălalt protagonist este acelaşi Alexandru, care va ajunge, ca şi Alexandru din romanul pe care l-am discutat mai devreme, un celebru om de ştiinţă şi ilustru conducător de instituţii. Desigur, dacă scrierea e atât de pe şleau autobiografică, istoricul literar ar fi curios să descopere prototipul zânei. Dacă în Punctul de sprijin atrăgea atenţia latura umoristică, (cutăriţă consumă în timp 5 bidoane de ţuică destinate unui plocon; muncitorii din altă parte se arată peste noapte mari consumatori de lapte, în sticlele de lapte fiind iarăşi omniprezenta ţuică; un poliţist îl opreşte în trafic pe Alexandru, în ipostază de conducător auto, ca să-şi manifeste recunoştinţa că l-a dat afară din serviciu, pentru că la noul loc de muncă are un salariu mult mai consistent), în Zâna şi viaţa e preponderentă coloratura lirică. E vorba de un alt love-story, ca şi în romanul lui Erich Segal, care a cunoscut şi o ecranizare cu imens succes de casă acum câteva decenii, sfârşitul fiind şi acum tragic, cu diferenţa că nu se stinge femeia, ci bărbatul. Cel mai vibrant artisticeşte pasaj din carte e cuprins într-o poezie, din care citez fragmentar: ”Pulbere de stele,/noi vom fi,/ cu ploaia, pe Pământ,/ vom reveni,/ iubirea noastră/ va trăi din nou,/ făcând universului cadou,/ un nou infinit,/ din seminţe de viaţă,/ celule de iubire,/ născute din tine şi din mine”.
Cel mai închegat roman al lui Nicolae Vasile este Dominoul iubirii. Raiul. Cartea poate fi considerată o a doua ediţie a naraţiunii cu acelaşi titlu (din care lipseşte completarea Raiul). Numele personajelor sunt şi ele schimbate. Dorin devine Cornel, Mira e acum Vera, Paul e Albert, Alex e Victor, Dorina e rebotezată Gabriela, numai Anghel, straniul, originalul prieten de la Cluj al lui Alex /Victor, rămâne cu numele neschimbat. Dacă finalul din prima variantă era încă mai tragic decât în Zâna şi viaţa, acum lucrurile se vor încheia cu bine. Ultima versiune a cărţii fiind superioară celei precedente, îmi voi concentra succint atenţia asupra ei. Şi aici, hiperstrălucitul Victor este nu doar mare om de ştiinţă, romancier, poet, ci şi iscusit manager în multiple situaţii. Vera, la rândul ei, e o apariţie strălucită
la nenumărate întâlniri internaţionale, reprezintă ţara cu cinste în cadrul unor nenumărate foruri de nivel planetar.
E limpede că astfel de oameni au şi un deosebit calibru al sentimentelor şi, din acest motiv, aşa cum activitatea lor intelectuală este intensă, plurivalentă, strălucită, existenţa unui singur partener în viaţă este insuficientă. Gabriela însăşi admite că eliminarea obiecţiilor existenţei altor muze, în afară de ea însăşi, este obligatorie în contextul dat. Foarte bună intuiţie de romancier, Gabriela nu e deranjată de o poveste amoroasă de intensitate strict carnală a lui Victor, protagonistul dovedindu-se epatant nu doar în ipostazele amintite, ci şi în aceea, cum să zic, de armăsar! Vera e încă mai redutabilă, fiind un fel de Casanova feminin şi involuntar. Ea are un soţ, dar şi un iubit (în toate accepţiile cuvântului), în Anglia, pe Albert, dar şi unul platonic, român, (bineînţeles, e vorba de Victor). O rocadă sui-generis se produce la un anume moment dat. Albert e înlocuit cu Victor. Iubitul englez se întoarce la familia lui, iar atotrefuzatul, până atunci, Victor este acceptat plenar şi cu asta se încheie romanul. În această opţiune târzie trebuie văzut realismul: fiecare optează finalmente pentru cine este al său, oricât regula în acest caz va cunoaşte o avalanşă de excepţii. Românca va rămâne alături de românul ei.
Romanul, în această ediţie, e pur roman, ferit de adaosul prisoselnic în context
a unor excursuri teoretice. Finalul cărţii demonstrează eternul adevăr că Dacă dra-goste e, totul e!
Victor Atanasiu
CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea de faţă a fost elaborată pornind de la anumite premize şi păreri preconcepute legate de scrierile şi scriitorii de după evenimentele de la sfârşitul anului 1989. Unele sunt legate doar de situaţia internă, mă refer la libertăţile de toate felurile apărute odată cu ieşirea din societatea comunistă, la schimbarea tipului de economie în care trebuie să se strecoare toate realizarile artistice, inclusiv cele literare, dar sunt şi altele care afectează situaţia la nivel internaţional, iar aici cea mai importantă evoluţie este cea care priveşte societatea informaţională, prin digitizarea serviciilor, inclusiv celor artistice, apariţia internetului etc.
Ce reprezintă acest proiect?
Prin metodele vechi de lucru, este imposibil de cuprins multitudinea de creaţii artistice, de construit ierarhii exhaustive, de promovat artiştii la nivel naţional şi internaţional. Iată de ce, proiectul SCRIITORI din GENERAŢIA 2000 este conceput conform următoarelor principii:
– este un proiect jurnalistic, nu literar;
- este un proiect care nu se vrea exhaustiv;
- este un proiect deschis, care creşte pe măsură ce despre cât mai mulţi scriitori din această generaţie sunt realizate, de către scriitori şi publicişti consacraţi, profiluri de autor care să respecte condiţiile minimale de lucrări publicate şi referinţe critice;
Cum se realizează proiectul?
Prin publicitatea făcută în mediile jurnalistice şi literare, publiciştii sau scriitorii consacraţi care consideră că anumiţi autori îndeplinesc condiţiile solicitate realizează profilul acestora şi îl înaintează către colectivul de realizare. Acesta mijloceşte următoarele demersuri:
- publică electronic profilul pe site-ul www.wordpress/revistedecultura.com;
- publică, selectiv, profiluri în revistele: Cronica Timpului, Literar ing, Bogdania, Luceafărul de Vest etc.;
- publică volume, tipărite, dar şi postate pe site-ul de mai sus, pe masură ce se adună un număr suficient de profiluri.
Ce se aşteaptă de la proiect?
Proiectul nu urmăreşte ca, prin tipărire, să devină un produs de raft de bibliotecă, ci să fie un instrument de lucru, util în mai multe direcţii:
– să fie o bază de date de pornire pentru cei care vor să aprofundeze feno-menul creaţiei literare din acestă perioadă: studenţi, masteranzi, doctoranzi, critici şi istorici literari etc.;
– să ajute la promovarea scriitorilor în societate, dar şi la cunoaşterea reciprocă a acestora, care continuă să creeze literatură şi într-o epocă mai puţin propice;
– să cultive în scriitorii mai noi dorinţa de consacrare prin găsirea unor viitori biografi care pot proveni dintre cei care le realizează acele profiluri de autor din cadrul proiectului.
În speranţa că proiectul se va derula aşa cum a fost gândit şi că îşi va atinge ţintele propuse, mulţumesc tuturor colaboratorilor şi succes autorilor publicaţi!
Nicolae VASILE, coordonator proiect