Când am venit la Naţional, la 70 de ani, în scaunul lui Ion Ghica – aşa cum îmi plăcea mie să spun – mi-am reîntâlnit tinereţea prin ultimii mari actori ai primei scene:
Ovidiu Iuliu Moldovean, Mircea Albulescu, Costel Constantin, Rodica Popescu Bitănescu, Ilinca Tomoroveanu, Simona Bondoc, Florina Cercel, toţi atunci aproape septuagenari, cei mai tineri dintre marii bătrâni, la care s-au adăugat repede chemaţi de mine, Carmen Stănescu, Ion Lucian, „fata lui Tăticu “Raluca Zamfirescu, „Tăticu “fiind marele romancier, dramaturg, regizor şi scenograf, director de teatru G. M. Zamfirescu, iar dintre cei din afară, Mariana Mihuţ. Şi, fireşte, între ei strălucea, cum a strălucit toată viaţa până astăzi, actriţa de comedie greu egalabilă Draga Olteanu, cum a şi rămas în ochii noştri şi în aplauzele noastre fierbinţi scăldate în lacrimile hohotelor de râs şi care a dorit toată viaţa un rol de dramă.
S-a împlinit acest vis, care stăruia în sufletul ei, odată cu ultimul rol pe prima scenă a ţării în spectacolul în care intrau în scenă, după nenumăraţi ani de absenţă, ţăranii din Crimă pentru pământ, spectacol jucat 49 de reprezentaţii, cu Sala mare arhiplină şi, la sfârşit, cu cei peste 1000 de spectatori aplaudând în picioare pe Costel Constantin, pe Marin Moraru, pe Monica Davidescu şi toate frumoasele şi talentatele actriţe din cea mai tânără trupă a Naţionalului, pe Şerban Ionescu şi George Ivaşcu şi până la urmă mai tot teatrul, şi, iar fireşte, Draga Olteanu în rolul de dramă al unei ţărănci urgisite de viaţă şi care nici la înmormântarea iubăreţului ei bărbat n-apucase lângă tron, copleşit de toate „mucenicele “satului care îi sfâşiaseră viaţa.
– Boierule, să-mi dai mie rolul ăsta, vreau să-l fac eu, mi-a spus Draga într-o audienţă cerută anume şi am înţeles cât şi-l dorea şi a înţeles fulgerător şi marele regizor al spectacolului, Grigore Gonţa.
Şi s-a petrecut o clipă de teatru rămasă unică în biografia mea de zeci de ani de cronicar al unor spectacole de pe toate scenele ţării. La capătul repetiţiilor tensionate, dat fiind că pe scenă se aflau personaje care nu mai apăruseră de mult pe scândura Naţionalului, „ţăranii “şi autorul romanului dramatizat admirabil de regizor era de faţă şi în cauza de director al teatrului, n-am putut să nu mă amestec, cum, de altfel, am făcut întotdeauna urcând pe scenă şi la Mic şi la Foarte Mic şi pe platourile Televiziunii, am cerut să văd monologul Draga Olteanu.
Era o dimineaţă mohorâtă de primăvară, pe la 11, când am intrat în Sala Mare cu 1300 de scaune care mi se păreau că sunt 1300 de ochi care se uită orbi la mine, m-am aşezat în dreapta cu admirabilul regizor, cu asistenta în spate, cu o lanternă luminându-i pagina albă a blocknotesului, în mijlocul sălii, într-o tăcere care îmi tăia şi mie respiraţia şi când s-au aprins reflectoarele momentului, la faţă de scenă, pe cea mai mare scenă de scândură din ţară, văduva iubăreţului soţ, ca un monument al suferinţei şi umilinţei şi răbdării umilinţei, după o viaţă arsă de o dragoste mistuitoare care nu îi fusese împărtăşită, ba chiar zdrobită de trădare.
Şi în tăcerea, în liniştea, în pustiul, toate copleşitoare, monologul Draga Olteanu.
Ascultam copleşit eu însumi din prima clipă, cuprins până la a-mi pierde răsuflarea de zbuciumul zguduitor al unui destin răvăşit şi sfâşiat de toate durerile lumii şi scufundat în acest zbucium, nu mai ţineam minte din tot ce ştiam eu despre teatru nimic şi nici nu mai ştiam că mă aflu la o vizionare de lucru, la o clipă dintr-o repetiţie generală şi când s-a terminat glasul durerii am rămas uscat de orice amintire şi nu înţelegeam că tot ce mă copleşise şi mă sugruma acum, în imensa tăcere din jur, fusese un recital. Şi nici din cine se recitase covârşitoarea litanie. Şi liniştea a coborât zdrobitoare peste toată scena şi toată sala şi toate culisele şi toată suflarea actoricească şi tehnică din culisele scenei şi toată sala uriaşă şi goală năvăliseră peste mine – nu mi s-a întâmplat niciodată după zeci de ani de teatru să uit şi de cine erau scrise vorbele spuse de către actor.
Spectacolul cu Crimă pentru pământ s-a jucat 49 de reprezentaţii cu sala arhiplină, cu peste 1000 de spectatori, care aplaudau în picioare seară de seară actorii şi fireşte litania recital a uluitoarei interprete Draga Olteanu.
A venit apoi vremea să îmi dau seama că trebuie să mă retrag din jilţul lui Ion Ghica, la cârma ţării ajungând o nouă putere care în frunte cu şeful ei nu m-ar fi acceptat. Mi-am dat aşadar demisia. Noul manager a scos brutal din repertoriu tulburătorul spectacol cu Apus de Soare în direcţia de scenă a marelui regizor de film Dan Piţa şi în scenografia la fel de marelui Mihai Mădescu. A scos din scenă, bineînţeles, şi spectacolul cu Crimă pentru pământ, singurul spectacol şi ultimul în care juca visatul ei rol de dramă Draga Olteanu, care astfel a părăsit Naţionalul şi ea un monument viu al întregului teatru românesc şi s-a şi retras la Piatra Neamţ unde a fost înconjurată cu o preţuire şi o dragoste şi o bucurie unice pentru finalul carierei unui mare artist.
Rar s-a bucurat şi se bucură la senectute gloria unui mare artist.
Draga Olteanu Matei se află azi la 85 de ani. O despart de mine un an şi nouă luni. Cu atât e mai tînără decât mine.
– Boierule, mi-a spus zilele trecute când am felicitat-o cu toată dragostea şi prietenia care ne leagă de o viaţă, dacă am ajuns aici, să ne aşezăm, după îmbrăţişarea pe care mi-o propui, spate în spate, şi să râdem cu poftă, tineri cum suntem, de toţi detractorii noştri, cu acelaşi drag cu care mi-am iubit eu, cum spui dumneata, spectatorii care m-au acoperit cu florile aplauzelor lor.
La mulţi ani dragă, draga mea dragă, Draga Olteanu Matei!
P.S. Dacă n-ar fi fost scos din repertoriu spectacolul Crimă pentru pământ, s-ar fi jucat şi a 50-a reprezentaţie.
Şi cum era firesc, l-am fi sărbătorit.
N-a fost să fie această sărbătoare.
Alaltăieri, Florin Piersic mi-a spus la Televiziunea Română să filmăm acum măcar monologul Draga Olteanu!