Cartea „Zbatere în invizibil” este o confesiune profundă și emoționantă, scrisă de Rusty Adriana Holtei și a fost publicată în mai 2025, la Editura StudIs.
Cartea în sine reprezintă un manifest adresat oamenilor. Expresia „zbatere în invizibil” pentru un pacient cu distrofie musculară exprimă o luptă interioară profundă, nevăzută de ceilalți, dusă zilnic de persoana care trăiește cu această boală degenerativă. „Zbaterea” cuprinde mai multe dimensiuni și înțelesuri și atrage după ea: lupta fizică tăcută, durerea psihologică și emoțională, alături de lipsa vizibilității sociale. Toate acestea sunt îndepărtate de autoare, datorită curajului său de a lupta cu sistemul, încercând să-și continue viața. Zbaterea în invizibil mai înseamnă și puterea de a zâmbi, de a visa, de a spera, în ciuda suferinței tăcute. Este zbaterea aripii unei păsări rănite, care încearcă să se înalțe spre cer. Este lupta nevăzută pentru recăpătarea demnității umane, însoțită constant de durerea psihologică și emoțională, de lipsa vizibilității și a recunoașterii sociale sau de marginalizare.
Această carte este dedicată de prozatoare domnului Mircea Sântimbreanu: ,,ca dovadă a recunoștinței unei copile devenite adulte, copilă pe care odinioară, acesta a îndemnat-o să scrie”. (Să scrie măcar un jurnal, în care să-și aștearnă gândurile, a spus el).
Sfaturile acestuia, oferite în anul 1997, au prins contur ani mai târziu (în anul 2020), iar Rusty Adriana Holtei, recunoaște: „După ani și ani de zile în care gândurile mele s-au plimbat de colo, colo, pot spune, privind spre cer: domnule Sântimbreanu, uitați, Jurnalul!”
Rusty Adriana Holtei a debutat în anul 2020 cu: „Îngeri fără aripi”, iar în anul 2022 avea să scoată la lumina tiparului cel de al doilea roman, „Budu”. Ambele cărți sunt o dovadă vie că a ținut cont de cuvintele lui Mircea Sântimbreanu, deoarece regăsim evenimentele narative ale cărților, structurate ca într-un jurnal real. Dacă în „Îngeri fără aripi” prozatoarea prezintă în stilul caracteristic de ironie și autoironie fină viața unui pacient cu distrofie musculară, în romanul „Budu”, aduce în prim plan, obiceiuri și tradiții ale satului din regiunea Olteniei, iar întâmplările relatate sunt îmbinate pe alocuri cu zicale și proverbe rămase din bătrâni, asemenea unor puncte de reper pentru a putea păși treaptă cu treaptă, pe drumul vieții.
Persoană meditativă și bună cunoscătoare a psihologiei umane, Rusty Adriana Holtei ne-a deschis ferestrele sufletului în primul său roman, prezentându-ne universul în care trăiesc oamenii cu distrofie musculară. A făcut acest lucru pentru ca cititorului să-i fie mai ușor să-i accepte punctul de vedere, trăirile, emoțiile...
„Suntem oameni și suntem pe căruț, iar asta ne face vinovați că suntem altfel. Nu, nu sunt altfel nici Eu, nici El, nici Voi, ba mai mult, am învățat să ne strecurăm fără să vă simțiți Voi jenați că ne vedeți. Habar nu aveți ce înseamnă să fii Eu, El, sau unul ca Noi”, scria în: „Îngeri fără aripi”.
Scriitoare plină de personalitate, aceasta demonstrează și în romanul de față că atunci când găsește o poartă închisă, va deschide o alta și cu siguranță nu se va da bătută în fața sorții, trăindu-și fiecare moment existențial ca și cum ar fi ultima clipă, cu o intensitate emoțională admirabilă, dar mai ales, mereu în căutarea și descifrarea condiției umane și a sufletului colectiv. Persoanelor care nu girează romanele jurnal, le voi mărturisi că nimeni nu poate simți trăirile interioare asemenea celor care-și cară povara chinului prelungit, zi de zi, uneori sub o altă formă mascată. Suferința are o multitudine de fețe, iar fiecare față se reflectă în oglinda pe care o afișăm în mod involuntar, în funcție de persoana aflată în fața noastră. Prozatoarea nu-și dorește altceva, decât să scoată la lumină aspectele tragice sau vesele, frânturi din viața satului, dar și problemele inerente care apasă conștiința bolnavilor.
Coperta sugestivă a romanului este creația lui Viorel Popescu, iar consilierea editorială, corectura și tehnoredactarea îi aparțin lui Dan Șalupa. Menționez că Viorel Popescu aduce în prim plan și un desen alb-negru(portret), creație personală, care o înfățișează fidel pe autoare, motiv pentru care îl felicit.
Romanul, structurat pe 26 de capitole, oferă o perspectivă sinceră, plină de umor fin și autoironie, cu privire la viața de zi cu zi, a unei persoane cu dizabilități. Este o colecție de povestiri uluitoare, inspirate din experiențele personale ale autoarei care trăiește cu distrofie musculară, utilizând un scaun cu rotile, încă din perioada adolescenței.
Primul capitol: „Sunt invizibilă, dar exist. Tu mă vezi?” este o expresie a unei existențe reale, profunde, ignorate de ceilalți, dar afirmate cu putere de către autoarea cărții, care simte pe propria piele de ani de zile ignoranța și o trăiește de câte ori se încumetă să plece din casă. E o formă de rezistență tăcută, dar fermă, în fața indiferenței. Tu mă vezi?” nu este doar o întrebare, ci un act de vulnerabilitate și, totodată, o cerere de iubire. Este ecoul unei nevoi universale: aceea de a fi văzut nu doar cu ochii, ci cu inima.
„Îmi place să cred că sunt OM și zic asta, nu pentru că fac parte din specia homo sapiens, ci pentru că acelora ce poartă numele de OM, le pasă... Îmi pasă de tot ce mă înconjoară, de ochii care mă privesc, de vorbele care vin și lovesc, încurajează sau doboară. Da, sunt un OM oarecare ce trăiește, simte și visează. Port orice nume, sau pot fi un TU, El sau o EA. Pot fi oricine și poate cândva, ți-am ieșit în cale și tu m-ai ignorat”.
Deși apare ca o prezență reală și poartă cu ea suferințe autentice ascunse sub masca unui zâmbet, este tratată ca invizibilă, ca și cum n-ar conta. Trăirile sale interioare, durerea, frustrarea, sau suferința, nu sunt înțelese sau recunoscute, deoarece Rusty Adriana Holtei nu le dezvăluie decât atunci când scrie. Doar cititorii cărții vor descoperi aceste amănunte, deoarece ea nu le strigă.
Afirmă însă cu demnitate în cartea „Sunt invizibilă, dar exist” că există, construind pentru ea însăși un act de rezistență și identitate: „Poate nu mă vedeți, dar EU SUNT.”
Romanul nu urmărește o cronologie strictă, ci redă trăiri interioare și întâmplări haioase sau triste, marcate în stilul său personal, sensibil, dar și plin de forță, conturând clar și cu exactitate, un semnal de alarmă privind lipsa de sprijin din partea autorităților față de persoanele cu dizabilități.
Deși atinge teme grele precum suferința, moartea, neputința sau discriminarea, tonul cărții este deseori plin de speranță, umor și înțelepciune. Rusty Adriana Holtei scrie folosind un stil autentic și viu, oferind cititorului o lecție de viață despre curaj, iubire, credință și demnitate.
Prin intermediul acestor povestiri, autoarea evidențiază dificultățile întâmpinate de persoanele cu dizabilități în interacțiunile cu diverse instituții ale statului, în special în sistemul medical public și privat. Ea descrie situații în care pacienții în scaun cu rotile sunt tratați cu indiferență, sau chiar ignorați de către personalul medical. De asemenea, cartea abordează probleme legate de accesibilitate, cum ar fi rampele periculoase sau locurile de parcare destinate persoanelor cu handicap ocupate de șoferi fără dizabilități.
În ciuda temelor triste descrise, Rusty Adriana Holtei reușește să păstreze un ton adesea comic, evidențiind abilitatea de a face haz de necaz, o trăsătură caracteristică culturii românești. Cartea este o pledoarie pentru empatie și respect față de persoanele cu dizabilități, oferind o perspectivă autentică asupra provocărilor zilnice cu care se confruntă acestea. Parcurgem capitole care transmit emoție puternică, oferind lectorului ideea că și oamenii pot deveni îngeri pentru ceilalți, atunci când oferă sprijin, iubire și înțelegere. Soțul, familia și cunoscuții autoarei sunt portretizați ca fiind îngerii umani care i-au fost alături în momentele grele ale vieții.
Mesajul central transmis în momentul lecturării cărții este acela că oamenii cu dizabilități nu sunt „altfel” (diferiți de ceilalți) și merită să fie tratați cu respect, empatie, oferindu-li-se șansa de a trăi demn, fără a se simți vinovați că există. Distrofia musculară afectează treptat mușchii, provocând pierderea mobilității, a forței și a independenței. Dar aceste transformări nu sunt mereu vizibile la exterior imediat. Zbaterea în invizibil înseamnă: depunerea unor eforturi imense pentru activități aparent simple (a ridica o lingură, a merge câțiva pași), durere, oboseală sau spasme musculare, adaptarea tacită la degradarea continuă a sănătății fără a putea face ceva. De cele mai multe ori, acești oameni trăiesc într-o lume paralelă, în care realitatea lor este ignorată de cei din jur.
Romanul este și o odă adusă satului oltenesc, în care obiceiurile, proverbele, munca și iubirea sunt transmise cu emoție, sensibilitate și umor, într-o poveste despre identitate, rădăcini și moștenire sufletească. Prozatoarea consideră că satul natal este locul în care valorile, familia și zicalele vechi, sunt încă vii. Astfel, viața la sat este redată în capitolele cărții prin muncă sau povești de familie tulburătoare. Autoarea creionează prin personajele prezentate, diferite ipostaze în care acestea apar, ea fiind de foarte multe ori cuprinsă de neputința de a oferi o mână de ajutor la treburile casei. Se desprinde astfel ideea că munca pământului, creșterea animalelor, înfruntarea greutăților într-o lume în care nu există condițiile necesare traiului unui bolnav cu probleme de handicap locomotor, toate definesc sacrificiul mamei sale, a surorii și a tuturor celor apropiați care o ajută zilnic. Spiritul rural și echilibrul vieții de la sat i-au întărit autoarei încrederea că va reuși să scrie și alte cărți de acum înainte.
Pentru Adriana Rusty Holtei, satul nu este doar un decor, ci un univers afectiv profund, unde fiecare amintire și fiecare om pierdut capătă o forță simbolică. Aici trăiesc valorile autentice: familia, iubirea, doliul și speranța. De aici își extrage seva cuvintelor, din pământul acestor locuri își asimilează energia pozitivă. Aici este locul unde zâmbetul capătă culoare, unde mama, sora și soțul său sunt „îngerii fără aripi” care-i înfrumusețează viața și o ancorează în tainele scrisului.
Foto: pixabay.com
