Nea Stamate Ionescu a împlinit 100 de ani în acest martie și locuiește în Toronto.
„Când îmi descriu cei 100 de ani pe planetă, nu pot trece cu vederea multe, multe pierderi pe care le-am suferit. În același timp, sunt aproape copleșit de sentimentul că un înger păzitor veghea asupra mea, călăuzindu-mă si înghiontindu-mă, astfel încât de multe ori m-am trezit, împotriva șanselor, în locul potrivit la momentul potrivit.
Sunt născut în martie, într-un mic sat numit-Berbești, din Vâlcea.
Am fost lideri în comunitate, împărtășind cunoștințele noastre, echipamentele și terenul, astfel încât și alții s-ar putea îmbunătăți.
A fost o viață bună și nu am aspirat la nimic altceva decât să urmez pașii tatălui: să cresc o familie și să lucrez pământul și să fiu respectat de toți cei care m-au cunoscut.
Din păcate, în 1939, mama mea a murit când aveam cincisprezece ani.
Am păstrat diversele întreprinderi cât am putut mai bine, până a venit timpul pentru serviciul meu militar în primăvara anului 1946.
Am constatat că am diferențe fundamentale cu noua conducere din țară si din armată.
Fiind un om deschis, care credea în corectitudine, am atras atenția nedorită a ofițerilor mei superiori.
De fapt, în timpul patrulei de frontieră din toamnă din 1947, am fost amenințat cu disciplina în așa fel încât mă temeam pentru viața mea.
Am făcut rapid o decizie care m-a despărțit de familia mea timp de zeci de ani și mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
Împreună cu un prieten de jandarmerie, am sărit din trenul în mișcare când se apropia de granița cu Ungaria. Eu nu m-am îndoit niciodată de corectitudinea acelei decizii,
Cu un noroc incredibil si cu bunăvoința oamenilor întâlniți pe parcurs, am ajuns într-o tabără de refugiați la Viena.
În cele din urmă, am fost transferat într-o tabără din Anglia.
Acolo mi s-a dat de lucru și am început încet să-mi reconstruiesc viața.
Am învățat limba cât de bine am putut si am lucrat la orice slujbă pe care o puteam obține.
Am muncit din greu și am pus o avans pentru o casă în Wimbledon.
Dar, când tancurile au trecut prin Budapesta în timpul revoluției din 1956, m-am temut că în Europa avea să izbucnească din nou în război.
Mi s-a acordat viza pentru Canada si am făcut mișcarea să testez apele pentru o nouă viață în noul pământ.
Ne-am făcut prieteni în rândul comunității românești din Toronto,
Am muncit din greu și am profitat de oportunitățile care au apărut – trăind visul!
Am dezvoltat o firmă de întreținere a clădirilor. Am cumpărat o casă în Don Mills și un teren în Muskoka.
Am avut ce e mai bun din ambele lumi.
După ce m-am așezat într-o viață simplă, singură, în centrul orasului Toronto mi-am permis să călătoresc în România câteva luni în fiecare primăvară și vară.
Primeam un pensie modestă de la guvernul canadian pentru cei 32 de ani de contribuție la sistem. Am fost din nou cel mai norocos când am aplicat pentru un apartament într-un nou-nouț cartier de locuințe din Toronto, situată chiar lângă Piața St. Lawrence.
Acum 26 de ani am descoperit Observatorul ,care m-a ținut aproape de ce este românesc și de comunitate având șansa să fiu invitat la șezătorile lor culturale.
Din păcate, în 2012, singurul meu fiu a murit. Nepotul meu Artur este student la informatică în Toronto.
Mă bucur să joc șah desori cu el. Ei îmi ascultă si poveștile și îmi acceptă înțelepciunile.
Acum trei ani a devenit clar atât pentru mine, cât si pentru fiica mea Rowena că voi avea nevoie de sprijin suplimentar pentru a continua să trăiesc independent în casa mea.
Rowena a fost capabilă și dispusă să ia o pensie anticipată și să se mute în Toronto și ni s-a oferit un apartament perfect spatios în aceeași clădire unde locuisem de atâta vreme.
Ea a decorat locul cu unele din frumoasele tapiserii românești și țesături și ceramică Horezu, ce am adus înapoi peste ani.
Am durerile mele, oboseală, probleme de vedere si auz – morbiditățile mele, așa cum îmi place să le numesc, dar, în general, sunt sănătos și pentru asta sunt și recunoscător și încă mai am planuri.
Sunt recunoscător că această țară, Canada, a fost alegerea mea și asta pentru că am siguranța unei locuințe sigure și frumoase, pensie suficientă și îngrijire medicală excelentă, inclusiv lucrători de asistență personală, într-un oraș sigur, cu tot ce am nevoie.
Și, la cei 100 de ani, îmi place să țin pasul și să comunic, să am vești de la cei din România prin telefon, să țin legătura cu prietenii despre lumea în care trăim, și treburile mondiale.
Știu că va veni momentul – voi fi gata să plec. În ciuda pierderii timpurii a patriei mele și a celor dragi care mi-au fost luați mult prea devreme, pot spune că am fost foarte, foarte norocos.
Viață lungă Observatorului, editorului si cititorilor lui!”.
„Observatorul”, Toronto