◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Poematica exodului: retrospectiva ca viitor

La prima vedere, „Generația marelui exod’’ ar putea să fie titlul unui studiu de sociologie a fenomenului migrației sau al unui tratat de diagnoză socială. Surprinzător, de data aceasta, este titlul unui volum de poeme sau, mai bine, de balade ale diasporei. Poeme scrise de Adrian Rușcea și apărute sub egida Editurii LETRAS. Poeme sau balade ale unei anumite diaspore românești care, după treizeci de ani de căutări, constată că nu se poate rupe de originile sale și că nu toate visele cu care a plecat la drum s-au împlinit și i-au împlinit destinul. „Noi, Generația Marelui Exil – mărturisește autorul -, suntem primii ieșiți din apele tulburi alte totalitarismului la lumina pentru care nu aveam ochi și care, de fapt, era o himeră a noastră’’. Idee reluată și întărită ceva mai departe în aceste cuvinte: „Ca emigrant de primă generație, ești doar într-un decor dinamic și multiplu, în care ai imaterialitatea unei fantome, întrucât prezența nu generează apartenență. Realizezi, suferi, accepți, te obișnuiești și te topești în tine, în aer, în timp. Umbra ta este mereu în amintirile sufletului tău’’.

Cine ar fi, așadar, acest călător și de unde a plecat el în odiseea a cărei retrospectivă o face, acum, ca posibil proiect de viitor? După propria mărturisire, este un „muritor de îndoieli lovit’’ sau „un om al timpurilor mele’’. Iată-l, de pildă, în acest „Autoportret’’: „A scării umană treaptă presupusă și uitată,/mă scoate viața la raport final, sub acuzația cumplită și argumentată,/că am trăit prea trist și prea banal’’.

Ca orice discurs despre sine, despre lumea în care trăiește sau ar fi dorit să trăiască, și această „retrospectivă către viitor’’ la care năzuiește Adrian Rușcea înseamnă o reîntoarcere la anii primilor pași în viață, despre care depune mărturie în primul ciclu al cărții: „Lumânări în rugă’’. Căruia îi vor urma, ca într-un veritabil corsi e ricorsi, ciclurile „Portrete’’, „Poezia lumii fără poezie’’, „Ne alungă sărăcia’’ și „Întunericul răsăritului’’. Pentru ca odiseea poematică să se încheie cu „Zilele de Apoi’’.

 Să începem, așadar, periplul nostru cu secvențele poematice din ciclul dedicate „Lumânărilor în rugă’’, din care am ales această răscolitoare „Scrisoare către părinți’’: „Dragii mei de dincolo de viață/ Mă doare și acum absența voastră/și derutat de răutăți  și neputință/vă caut cu simțirea tristă,/să îmi refigurez la voi/nădejdea ofilită’’. Îi vor urma cantilene dedicate tatălui, mamei, fratelui și în care regăsim acest presentiment al „înstrăinării’’. Cuvânt-cheie și temă centrală în filosofia existențialistă – pe care ideologii așa-numitului progresism se feresc să îl pomenească, din motive lesne de înțeles – și care, în poemele lui Adrian Ruscea, exprimă nu doar faptul de a te afla pe meleaguri străine, ci, mai ales, împrejurarea că ai ajuns să trăiești într-o lume în care nu te mai regăsești. Lumea civilizației materiale și a supremației mercantilismului. Presentiment care, de data aceasta, se va adeveri printr-o dureroasă experiență sufletească de mare, acută intensitate trăită atunci când poetul trebuie să confrunte aparențele cu esența realități și care dă o inconfundabilă tensiune dramatică poemei „A doua moarte’’: „Târg de vechituri,/undeva în sudul Franței…/Ce loc colorat/și câtă viață pulsează/sub soarele de vară!/Câte lucruri frumoase,vechi,/martore ale unor vieți trecute./Aici, astăzi,/fiecare lucru repudiat joacă/la ruleta unei noi utilități./Cele câștigătoare/își vor găsi locul/în cercul altor existențe./La final,/cele fără noroc/vor pieri abandonate,/lovite, dezmembrate./Într-un amestec/de durere, spaimă și rușine,/scoase la vânzare/de posesori accidentali sau nu,implorau mut fotografiile,/portrete, evenimente, locuri,/care nu mai spuneau/nimănui, nimic./Cumpărătorii/le cercetau atent-ramele…/și aruncau pe acelea/care nu aveau nimic excentric,/nimic excentric, nimic erotic./Cu ele avea să moară/și amintirea morților/aceia pe care nimeni/nu i-a vrut/în memoria sufletului./Oameni buni,/fiți interesanți-/ cel puțin în fotografii!/Că nu se știe niciodată…’’

Am citat anume în întregime această poemă în care avem, cred, una dintre cele mai expresive dări în vileag a crizei sufletești pe care o provoacă și o întreține himera consumerismului. Acolo unde, în pseudo-filosofia mercantililor. nu mai există valori morale, religioase sau estetice, locul lor fiind ocupat – de fapt, uzurpat! – de valoarea de schimb și valoarea de întrebuințare. Ar fi, însă, greșit și nedrept să credem că, pus în fața acestor adevăruri, Adrian Ruscea va abandona și se va retrage într-o tăcută și lașă tăcere. Dimporivă, el se va regăsi și își va scrie poemele în nobila învățătură a unui nou „om revoltat’’. Documentul său de conștiință morală și lirică fiind intitulat ,,Puterea de a fi’’: „Puterea de a fi,/parte a Sensului, mă face Om!//M-am vindecat de tristețe./Ochii mei revarsă pacea./Ecouri ale viitorului mângâie sufletul meu,/urcându-l, lin/spre împăcare și putere./Puterea de a fi!//Visez culori ale fericirii./Cred în mine și/o jerbă de rosturi bune/îmbrățișează rostul meu/înnobilat ca parte./Parte a sensului!’’.

Ar fi, însă, foarte greșit să se dea acestor poeme sau balade ale marelui exil scrise de Adrian Rușcea atributele unui manifest anti-occidental sau, mai rău, ale unei nostalgii după regimul prăbușit la începutul ultimei decade a veacului trecut. Dimpotrivă, dacă le vom raporta la intensele dezbateri ideologice ale acestei perioade tensionate pe care o traversăm, vedem că viziunea autorului este în consonanță cu aceea ale unor spirite lucide și responsabile care au diagnosticat criza de sistem a modelului unic neoliberal și caută o alternativă eficientă și durabilă. Experiență pe care, om al timpurilor sale, și Adrian Rușcea o trăiește și o transcrie la scara unei experiențe poetice remarcabile.              

Se vor afla, sunt convins, cititori mai atenți și mai pricepuți care să descifreze mesajul atât de profund și de tulburător al poemelor lui Adrian Rușcea. Un remarcabil prim pas fiind făcut de doamna Elena Netcu, autoarea unui pătrunzător cuvânt înainte al cărții: „Exodul- un miraj al așteptărilor’’. Dar, oricât de iscusiți și de aplicați ar fi cititorii și comentatorii care m-aș bucura să se pronunțe cât mai curând, le-aș recomanda să își raporteze lecturile lor, mai mult sau mai puțin infidele, ca să spun așa, la aceste notații pe care autorul însuși a ales să le transcrie pe coperta a patra a cărții: „Marele Exod nu a fost o excursie în est. A fost fenomenul prin care s-a spart o națiune – a noastră. E compatibil cu noaptea în care aheii au intrat în Troia și i-au dat foc. Generațiile următoare trebuie să știe ce s-a întâmplat. Să nu uite și să nu ierte. Să nu repete greșeala’’.

Mesaj care își regăsește și își întărește înțelesul în acest legământ pe care Adrian Rușcea l-a intitulat, atât de simplu și de sincer „Creație’’: „Scriu,/trăiesc și știu./Voi scoate din ceață/miez cu sens de viață.//Rodește!/Sufletul îmi șoptește:/-Veacule ce aduci chin,/lasă-mi în suflet senin!’’. 

Șerban CIONOFF

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *