Emigraţia mi-a conferit dreptul de a o duce ceva mai bine. Îmi exersez acest drept, cu plăcere şi puţină ipocrizie, printr-o afirmaţie devenită lait-motiv în conversaţia autohtonă, „I am fine, thank you”.
Sunt bine. În fiecare zi şi chiar de câteva ori pe zi.
Poate deveni monoton, dar gradele de comparaţie ale limbii engleze mă ajută să variez puţin tema.
„Very good, good, I’ve been better” etc. Atâta vreme cât rămân în domeniul lui „good”. Aşa cere politeţea.
Tot politeţea îmi cere să adaug un „thank-you” apăsat şi recunoscător (pentru întrebare…).
Nu contează factorii mediatori ai zilei: vântul care îţi taie fata, traficul, transportul în comun, aşteptarea la lift, zbârnâitul inutil al celularelor înconjurătoare.
Ce se întâmplă dacă nu rămâi în cadrul lui „good”?
Chiar zilele trecute am asistat la un asemena act de curaj… Într-un magazin de design interior. Una dintre vânzătoare, o femeie frumoasă, distinsă, între două vârste, de-abia intrase în tură. O alta, foarte tânără, cu un început vizibil de obezitate, o salută cu obişnuitul „How are you?”. Noua venită îi răspunde cu un accent gros, slav (melancolic şi atât de muzical), „Still surviving”. Reacţia vine, repede şi punitiv, din partea celei tinere, „That’s quite melodramatic, isn’t it?”. O ciocnire scurtă între două culturi.
Cursul de educaţie civică versus sinceritatea nepoliticoasă şi trecută prin ceva suferinţe.
Acelaşi răspuns era simplă obişnuinţă pe meleaguri est-europene.
Aceeaşi istorie parşivă, acelaşi prezent corupt. Supravieţuim!
Asta facem de vreo câteva zeci, dacă nu câteva mii de ani…
Încercam să-mi imaginez cu ce s-a ocupat ucraineanca într-un trecut apropiat, la ea acasă.
Arhitect, poate om de ştiinţă?! Oricum, nu mai contează, sunt doar simple scenarii.
Cert este că locul ei nu era aici şi a răspuns ce a simţit, „still surviving”.
Pentru emigrantul obişnuit, „good” este un simbol . Este primul semn de integrare lingvistică şi, spus cu sinceritate, primul simptom că eşti mai bine ca altădată. Până aici nu văd decât un singur dezavantaj. Practica repetitivă te relaxează şi duce la pierderea unui simţ esenţial cu care erai dotat prin apartenenţa la o anume societate. Pentru ucraineancă, tragismul, nostalgia. Pentru români, acel „simț enorm şi văz monstruos” al dragului nostru Caragiale.
Nu ştim dacă ne-a caracterizat de la începutul timpurilor, sau istoria ne-a cadorisit, pe parcurs, cu o supapă de supravieţuire. Ştim doar că, la întoarcerea acasă, harababura emoţională, politică şi socială de acolo ni se par străine. O gălăgie inutilă, pe care nu o mai înţelegi şi nu o mai poţi accepta. Ţi s-a micşorat enormitatea simţământului. Eşti mai bine. Te-ai vindecat. Ţi s-au netezit muchiile băşcăliei. Ţi-ai pierdut acea lejeră uzanţă a conversaţiei despre ultimul scandal în politică.
Minunea de azi, bomba răsuflată de mâine.
Nu mai putem privi drama sau comicul planetar cu egocentrismul punctului românesc de vedere.
Nu ne mai putem complace în eternă autocompătimire, în externalismul fatidic.
Acel „aşa ne-a fost nouă dat”! Credinţa că tot ceea ce trăim se datorează unor forţe exterioare.
Bune sau rele, după cum vine cazul.
Ceea ce ar trebui să devină marele câştig al plecării în lume este o mai mare adâncime a trăirii româneşti. Experienţă diferită. O altă perspectivă. Posibilitatea de a privi întregul tablou.
În linişte şi de la distanţă. Aşa cum o facem în muzee. Cu emoţie şi neutralitate.
Fără false pretenţii de a deţine adevărul. Fără complexe de superioritate sau inferioritate şi fără judecaţi de valoare. Ca o faţetă a multiculturalismului nostru.
Atunci, bucuria de a citi Rebreanu sau Margaret Atwood, de a privi un Luchian sau un Van Gogh devine la fel de mare.
Multiculturalismul ar trebui să se manifeste că o măsură a universalismului, al înţelegerii celorlalţi. Nu numai al toleranţei.
În artă. Acolo, universalismul este la el acasă, este condiţie sine qua non.
În idealuri şi drepturile omului. Cuvinte frumoase, ce s-au dovedit de atâtea ori deşarte în minţile limitate şi învrăjbite de prejudecăţi.
În religie. Nu ca dogmă şi fanatism. Ci ca o modalitate de a-ţi înţelege şi accepta propriile experienţe, propria călătorie. Nu ca penibilă declaraţie de superioritate a uneia sau alteia dintre religii. Falşi predicatori, false ritualuri – pentru suflete însingurate şi naive.
Ci religia ca putere universală de meditaţie şi limpezire sufletească. Ca dorinţa de a-ţi rosti, cu modestie şi umilinţă, rugăciunea, în oricare dintre lăcaşurile sfinte ale acestei lumi.
În politică. Acea „commedia dell arte” planetară, cu stăpâni dictatoriali şi nătângi, slugi şmechere, concubine, minciună, hoţie şi veselie ieftină. Şi acei „proşti, proști… dar mulţi!”. Şi cu drept de vot!
Nu duc deloc lipsa acelui „simț enorm şi văz monstruos”. Sunt mult mai bine. I am fine, thank-you.
Vremea, însă, îmi crează probleme. Dar ce poţi face? Şi ea este universal-ciudată!
Camelia Lazăr
„Observatorul”, Toronto