Cu toții știm că există o ordine cosmică la care suntem invitați să medităm chiar prin rugăciunea ”Tatăl nostru” când spunem : ”Precum în cer așa și pe Pământ”.
Magii de la Răsărit care au urmat traseul stelei Betleemului aveau cunoștință de acest lucru și credeau în semnele cerului. Așadar, oamenilor din vechime le-au atras atenția stelele mai luminoase, care grupate formează Constelații. După forma acestor grupări de stele, ele au primit nume: Berbec, Taur, Gemeni etc. Ce s-a mai observat analizând hărțile cerești desenate de-a lungul timpului? Că privite de pe Pământ, Constelațiile își schimbă poziția, se mișcă raportat la o stea fixă care în Emisfera nordică este Steaua Polară, iar în Emisfera sudică este Crucea Sudului.
Acum se afirmă că suntem sub influența Vărsătorului, intrăm în era Vărsătorului care se caracterizează prin armonie, aspirație spre înalt, când oamenii vor cunoaște normele, noimele, ritmurile adecvate cu care vor intra în rezonanță.
Așadar, părăsim era Peștilor în care poate s-a vorbit prea mult vrute și nevrute – lucru neplăcut divinității – în timp ce omenirea ar fi trebuit să mediteze în tăcere la statutul și menirea ei pe Pământ. Dar ea ce a făcut? Vărsări de sânge, războaie nedrepte, crime abominabile, minciuni, vicleșuguri, trădări. Specia umană părăsește această eră – prin cei care trăim acum – legați la gură, purtând măști, ca un simbol care ar trebui să ne pună pe gânduri, să ne trezim în al doisprezecelea ceas, noi care avem parte de această tranziție.
În toate culturile mari găsim conceptul unei legături indestructibile cu o forță divină. De pildă, în budism se vorbește de Tao – un concept al filozofiei chineze care înseamnă „cale”, „metodă” și semnifică forța fundamentală care curge în toate ființele și lucrurile vii și aparent inerte din Univers. Este esența însăși a realității și prin natura sa, este inefabilă și indescriptibilă. În iudaism și creștinism avem conceptul unui Dumnezeu Creator al Universului, izvorul vieții. De-a lungul vremurilor teologi și filozofi, astronomi și ulterior, savanți din multe domenii ale științei încearcă să dea dea explicații pentru ca omul să ajungă la un stadiu de a înțelege, de a simți pe deplin esența vieții și a se bucura de darurile pe care le avem ca ființe de sorginte divină, înzestrate cu scânteia divină ” după chipul și asemănarea Sa”. Iată o observație fundamentală a lui Socrate: „O viaţă lipsită de conştientizare/autoexaminare/auto observare nu e trai de fiinţă umană”. În creștinism se vorbește de metanoia, de trezire, de nașterea a doua oară. De asemeni, în filozofiile orientale întâlnim termenul de trezie, trezire, eliberare din vechile tipare prin calea numită Spiritualitate, prin spiritualizare. Ce înseamnă Spiritualitatea? înseamnă trezire… De ce este necesar acest lucru? Pentru că cei mai mulţi oameni, chiar dacă ei nu o ştiu, sunt ca niște adormiţi, fac lucrurile automat. Preiau totul ca atare, reflex, automat, încât s-a ajuns să se afirme că s-au născut adormiţi, trăiesc adormiţi fără să înţeleagă farmecul si frumusețea acestui lucru pe care îl numim existenţa umană.
Bun! Spiritualitate înseamnă trezire, dar cum o obținem? Experimentând, trăind în prezent, fiind conștienți de clipa de acum, și urmând învățăturile oamenilor luminați care îndeamnă la: pace, la armonie, la înțelepciune și iubire. Oamenii se bucură de un dar minunat al divinității: se pot emoționa. Emoția fie ea pozitivă sau negativă este ca o șoaptă a inimii care nu te minte niciodată, de aceea se spune că trebuie să-ți asculți și să urmezi inima și nu rațiunea, care are scopuri care nu totdeauna te conduc la bine.
Iubirea și conectarea (legătura) emoțională reprezintă totul. Suntem făcuți să iubim și să ne conectăm cât mai profund și mai intim unul cu celălalt. Suntem nefericiţi în relaţii dacă nu reuşim să iubim, să ne deschidem și să ne conectăm profund cu semenii noștri. Când ne simțim deconectați, când simțim că nu mai există acea legătură specială, ne simţim singuri și nefericiți. Deconectați de la ce ? De la iubire desigur… De aceea am scris poate acest îndemn:
- Trezește-te inimă-n iubire
În vârf de munte însorit, binecuvântat
Înaintașii tuturor neamurilor au creat
După închipuirea minții și puterea lor
Temple și ritualuri închinate zeilor.
Dar s-a auzit un zvon din om în om
De nașterea Prea iubitului nostru Domn
Întruparea salvatorului sufletelor Iisus
Cum fost-a stabilit de Tatăl Luminii, sus.
Să vină aici, între oameni să-i învețe
Cum să se poarte, să le dea povețe
Să-și găsească a mântuirii lor cărare
Prin iubirea de Adevăr, prin adorare.
Însă, omenirea subjugată de instincte
N-a luat seamă la a Lui învățăminte
Deși El oferă mângâiere și tămăduire
Oamenii nu sunt interesați de mântuire.
Merg în turmă spre desfrâu și îmbuibare
Uită de a Domnului sfântă chemare
Apoi se miră că trăiesc însingurați
Suspinând după iubirea ca-ntre frați.
De aceea-ndemn:
Viața să ne fie închinăciune
Trăită-n armonie și prin fapte bune
Să ne rugăm în răsărit ca și la adormire
Deschide-te inimă! Trezește-te-n iubire!
Atunci când suntem conectați la Sursa Iubirii, viața este mai bună, culorile mai vii. Am auzit, știm că Dumnezeu este Iubire, prin urmare când suntem îndepărtați de Dumnezeu ori mai rău, când rupem legătura cu El suntem ca niște rătăciți. Când această legătură este trainică ori se reface dacă a fost slăbită vremelnic, stările proaste dipar, depresia dispare, la fel și anxietatea. Conștientizăm micile bucurii, îi apreciem cu ușurință pe cei din jur, simțim un alt nivel de satisfacție și de fericire. Natura devine generoasă pentru noi, ni se deschid ochii lăuntrici, îi putem vedea măreția, frumusețea, îi receptăm mesajele. Ca schimburile de energie cu Universul să poată să se înfăptuiască fără opreliști – care de multe ori înseamnă boală – ca energiile să poată să curgă liber, să fie interschimbate, trebuie să nu ne baricadăm în spatele închistării, respingerilor, necunoașterii, zidurile personale de apărare trebuie să cadă, să oferim dragoste în primul rând pentru ceea ce este în jurul nostru: natură, vietăți oameni pentru ca la rândul lor, cei de aproape să poată să ne cunoască cu adevărat. Cu siguranță gândeam la acestea toate atunci când, aflându-mă la munte, într-o dimineață după ce ninsese toată noaptea, mergeam pe zăpada imaculată și am scris:
Împărtășire cu lumină
Miroase a alb şi a văzduh nuntit
In mine Doamne cu lumini ai miruit
Tot freamătul şi toată căutarea
Adormite în sămânţa lor, ca floarea.
Aici vin Îngerii Stelari să se adape
Din fluviu de lumină, nu din ape
Vor revărsa apoi întremător lumina lor,
Din Sfânt Potir, asupra stelelor.
Arhangheli veghetori grăbit aleargă
S-ajute ordinea ce veşnic se reîncheagă
De aceea, cu cap plecat să te închini
Ambasadorilor ce ne aduc lumini!
Vin heruvimii să săvârşeasă liturghie
Cât Dumnezeu va-ngădui să fie
Viaţă, bucurie, sub acest albastru cer
Plin de miracole şi mişcător mister.
Miroase a alb şi a văzduh nuntit
Tu, Doamne cu lumini ai miruit
Din nemărginirea Ta toată ființa,
Primește Bunule acum recunoștința!
În concluzie să nu uităm că ne aflăm SUB SEMNUL VARSATORULUI și suntem aici pentru a permite scopului divin al Universului să se manifeste prin noi în toată splendoarea așa cum a fost gândit. Să ne bucurăm de acest privilegiu de a trăi într-o era marcată de elementul apă, care este unul din elementele vieții. Fie ca această era să fie a APEI PURIFICATOARE, pentru a permite gândurilor lumină și inimilor trăiri prefăcute în adevărate poeme – chiar dacă ele rămân nescrise.
Elena Armenescu