Regele Carol al II-lea semna la 28 februarie 1930 Înaltul Decret Regal nr. 468, care la 23 martie 1933 era publicat în Monitorul Oficial ca Regulamentul apărării pasive contra atacurilor aeriene.
Aceste date istorice sunt aniversate ca dată de naştere a Protecţiei Civile din România, când apărarea pasivă devenea o structură de sine stătătoare.
Primele organizări
Începuturile apărării pasive din România debutează prin înfiinţarea la 20 noiembrie 1924 a Şcolii apărării contra gazelor, integrată la 1 ianuarie 1925 în Serviciul Apărării Contra Gazelor – SACG din Armata română. Câţiva ani mai târziu Ministerul de Război înfiinţa, prin Decizia 513 din 21 iunie 1928, Comisia mixtă care avea ca sarcină: „a studia şi a propune măsuri pentru soluţionarea problemei protecţie populaţiei civile” (idem, pag. 184).
Înaltul Decret Regal semnat la 28 februarie 1930 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 69 din 23 martie 1933, sub denumirea Regulamentul nr. 10 al apărării pasive contra atacurilor aeriene, consfinţea apărarea pasivă drept „organizaţia învestită cu pregătirea şi protecţia populaţiei civile, valorilor materiale şi spirituale pe timp de război” (cf.Istoria Apărării Civile, Gheorghe-Florea Creangă-Stoileşti, vol. 1, pag. 198).
Măsurile cuprinse în celebrul Regulament nr. 10 aveau ca scop de a „limita efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resursele teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”.
Intrată în funcţiune odată cu publicarea în Monitorul Oficial nr. 69 din 23 martie 1933 a Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene, apărarea pasivă era subordonată Ministerului de Interne, care avea să elaboreze şi organizeze, prin specialiştii săi, primele instrucţiuni, regulamente, echipe şi aplicaţii de apărare civilă colectivă.
Dezvoltări succesive
În completare la aceste organizări, în 1934 lua fiinţă Liga Apărării contra Atacurilor Aeriene, al cărei secretar era comandantul pompierilor din România, colonelul Gheorghe Pohrib, organism care avea să aducă o importantă contribuţie la elaborarea concepţiei apărării populaţiei civile pe timp de război (cf. File de istorie, Loredana Oprica în Buletinul Pompierilor 2/2011, pag. 230).
După doi ani în cadrul Comandamentului Pompierilor se înfiinţa şi Şcoala de Gaze, pentru instruirea cadrelor active şi în rezervă.
În timpul celui de-al II-lea război mondial a funcţionat Comandamentul Apărării Pasive din Ministerului Aerului şi Marinei, iar în perioada postbelică a „războiului rece” concepţia şi structurile organizatorice, subordonate Ministerului Forţelor Armate, au fost influenţate de potenţialul pericol al folosirii armelor de nimicire în masă şi în mod deosebit al ameninţării nucleare. La 17 ianuarie 1952 se înfiinţa Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene – ALA, cu state-majore regionale şi servicii specializate la localităţi şi unităţi economice. Primul document legislativ care prevedea implementarea concepţiei moderne de apărare civilă era Legea nr. 2/1978; în această perioadă se contura şi doctrina pregătirii populaţiei şi a factorilor de răspundere pentru a reacţiona în cazul producerii dezastrelor.
Transformările societăţii româneşti începute în 1990 au dus şi la modernizarea activităţilor de protecţie civilă, la 11 mai 1990 România ratificând Protocoalele Adiţionale nr. 1 şi 2 la Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate.
În 1996 se promulga Legea 106, act normativ corelat cu cele mai noi structuri europene ale timpului, care înregistra şi schimbarea titulaturii instituţiei, integrate Ministerului Apărării Naţionale.
La 1 ianuarie 2001 Comandamentul Protecţiei Civile ieşea din subordinea MApN şi revenea în structura Ministerului Afacerilor Interne, unde funcţionează şi astăzi.
Activități internaţionale
Prima atestare a Organizaţiei Internaţionale a Apărării Civile este din 1931, an în care s-a înfiinţat la Paris Fundaţia Lieux de Geneva Association sau Geneva Zones, Geneva fiind la acea dată sediul Crucii Roşii internaţionale şi al Ligii Naţiunilor.
Ideile şi principiile dezvoltate în lucrare au inspirat textul prezentat la Conferinţa Diplomatică de la Geneva din mai-august 1949 pentru revizuirea a 4 Convenţii „privind protecţia persoanelor civile în timp de război”, adoptate anterior.
La Conferinţa Internaţională din 1954 de la Berlin privind protecţia populaţiei civile în timp de război, s-a pus în dezbare necesitatea creării şi recunoaşterii zonelor neutre şi a oraşelor deschise. În analele Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile această întâlnire este cunoscută drept prima Conferinţă Mondială de Apărare Civilă. Urmând rezoluţiile adoptate la Berlin, Asociaţia Internaţională a făcut eforturi pentru a răspândi în cât mai multe ţări principiul pregătirii locului de refugiu, în colaborare cu instituţii şi organizaţii naţionale de apărare sau protecţie civilă.
Acest lucru a avut un ecou deosebit, astfel încât cea de-a doua Conferinţă a Apărării Civile din 1957, de la Florenţa, a avut un caracter internaţional, pe timpul ei delegaţiile stabilind pentru Asociaţia Internaţională a Zonelor Geneva extinderea activităţilor de la protecţia omului la protecţia mediului şi transformarea într-o organizaţie specializată în materie de Protecţie Civilă. Această recomandare a fost realizată un an mai târziu, Asociaţia Internaţională a Zonelor Geneva transformându-se în Organizaţia Internaţională de Apărare Civilă şi obţinând un statut care permitea admiterea ca membri în Organizaţie a indivizilor şi a organismelor asociative cum sunt asociaţii, societăţi şi chiar guverne.
Scopurile Organizaţiei au fost extinse, continuând să se ocupe cu locuri de refugiu şi zone de siguranţă, concomitent cu preluarea responsabilităţilor de coordonator al legăturilor dintre diferite structuri naţionale de Apărare Civilă. Au fost realizate şi promovate studii şi cercetări privind domeniile protecţiei civile, s-au facilitat schimburi de experienţă şi s-au făcut progrese în domeniul prevenirii, pregătirii şi intervenţiei la dezastre.
Pe baza noului său statut a organizat cea de-a treia Conferinţă Mondială a Apărării Civile în mai 1958, la Geneva, care a dezbătut: radioactivitatea atmosferică, descentralizarea, evacuarea şi adăpostirea populaţiei în timp de război, statutul internaţional al personalului Apărării Civile şi protecţia proprietăţii culturale. Din 1960 Organizaţia şi-a lărgit preocupările, incluzând pe lângă protecţia populaţiei în timp de război şi protecţia pe timp de pace, în cazul producerii dezastrelor naturale şi tehnologice.
La Conferinţa Internaţională privind Protecţia Radiologică din 1966 de la Monaco s-a adoptat textul primei Constituţii, care i-a conferit statut de organizaţie interguvernamentală, documentul fiind privit ca o Convenţie internaţională, întrucât a creat cadrul pentru depunerea de către ţările membre a instrumentelor de ratificare.
Constituţia a devenit o forţă la 1 martie 1972, la prima Adunare Generală a Statelor Membre, fiind înregistrată în 1975 la Secretariatul ONU din New York, conform art. 102 din Carta ONU şi publicat în Seriile de Tratate ale ONU. Tot în 1972, printr-o rezoluţie O.N.U. Ziua Internaţională a Protecţiei Civile a fost stabilită la 1 Martie.
Acutizarea problemelor umanitare generate de dezastre şi conflicte regionale a determinat guvernele din tot mai multe state să ia în discuţie responsabilitatea protejării populaţiei civile. Aceste demersuri s-au materializat prin declararea deceniului 1990-2000 Deceniul internaţional de reducere a efectelor dezastrelor naturale.
La cea de-a XI-a Conferinţă Mondială de Apărare Civilă din 1998, de la Beijing, China, a fost adoptat Planul Mondial de acţiune pentru dezvoltarea apărării civile, axat pe dezvoltarea structurilor de apărare civilă, cooperarea internaţională în materie de ajutorare şi asistenţă, şi promovarea măsurilor de prevenire şi pregătire în fata dezastrelor.
La cea de-a XII-a Conferinţă Internaţională din mai 2000, de la Geneva, s-a adoptat Convenţia Cadru privind Asistenţa de Apărare Civilă, prin care Apărarea Civilă era definită ca „ un instrument inevitabil de susţinere a dezvoltării în faţa dezastrelor naturale şi provocate de om”.
Evoluţii românești
Conceptul activităţilor a evoluat de la apărare pasivă în 1933 la apărare locală antiaeriană în 1952, apoi la apărare civilă în 1978 şi protecţie civilă în 1996.
Strategia şi concepţia de organizare s-au modificat după 11.09.2001, datorită ameninţărilor atacurilor teroriste: a crescut preocuparea componentelor Sistemului Naţional de Apărare şi a protecţiei civile, de a căuta mijloace şi metode de răspuns pentru fiecare situaţie de urgenţă civilă; s-au actualizat documentele de planificare şi conducere a intervenţiilor, în conformitate cu standardele şi procedurile NATO/PfP; s-au actualizat planurile de cooperare dintre structurile Sistemului Naţional de Apărare; s-a iniţiat un sistem de pregătire a structurilor de intervenţie, pe scenarii de risc nuclear şi chimic, acţiuni teroriste şi dezastre provocate, la care au participat toate structurile cu responsabilităţi specifice.
Schimbările din societatea românească au adus modificări şi în domeniul protecţiei civile, prin Legea 481/2004, corelată cu principiile, scopurile şi obiectivele Strategiei Internaţionale pentru Prevenirea Catastrofelor, adoptată de Adunarea Generală ONU, şi cu cele ale mecanismelor Uniunii Europene în domeniu.
Structurile şi misiunile Protecţiei Civile au fost integrate din 2005, alături de cele ale pompierilor militari, în Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi structurile subordonate acestuia, având ca obiectiv profesionalizarea şi creşterea capacităţilor operative a celor două componente pentru a asigura o mai bună securitate şi siguranţă cetăţenilor şi comunităţilor din care fac parte.
Indiferent de apartenenţa la diferite structuri sau denumirile avute, protecţia civilă a fost o componentă de bază a sistemului de apărare şi securitate naţională, destinată prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării cetăţenilor, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale conflictelor armate şi înlăturării urmărilor acestora, în scopul asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.
Numită arma vieţii şi având ca deviză motto-ul cu viaţa mea apăr viaţa, protecţia civilă se prezintă ca o structură flexibilă, dornică să asigure încredere şi siguranţă cetăţenilor, îndeplinind rolul umanitar pentru care a fost creată: apărarea populaţiei, a bunurilor, a valorilor culturale şi a mediului în situaţii de război, calamităţi naturale şi catastrofe tehnologice.
Organismele militare şi civile ale protecţiei civile şi-au îndeplinit cu devotament şi profesionalism misiunile, în numeroasele intervenţii în zone de risc, pentru combaterea efectelor inundaţiilor, a alunecărilor de teren, asanarea teritoriului de muniţia neexplodată din timpul conflictelor armate.
Reducerea dezastrelor
În ianuarie 2005, la Kobe, Hyogo, Japonia, a avut loc sub auspiciile ONU Conferinţa Mondială privind Reducerea Dezastrelor, dedicată comemorării a 10 ani de la cutremurul devastator din regiunea Kobe. Conferinţa, la care și România a participat cu 1 reprezentant al IGSU, şi-a propus să discute experienţa autorităţilor nipone şi a organismelor internaţionale cu ocazia măsurilor de sprijinire a populaţiei afectate şi de reabilitare a infrastructurii vitale. La sfârşitul Conferinţei Mondiale s-a adoptat o declaraţie comună privind Reducerea riscului – un viitor mai sigur.
În ultimii ani “pe fundalul unor situaţii de criză tot mai complexe care afectează omenirea, ONU şi agenţiile sale se implică în oferirea de asistentă umanitară, acţionând concomitent pe două fronturi: pe de o parte acordă prim-ajutor populaţiei afectate, pe de altă parte caută să dezvolte strategii pe linia prevenirii producerii unor asemenea dezastre, fie ele naturale sau generate de om” (Securitatea civilă şi globalizarea, C. Zamfir, pag. 352).
Un bilanţ al progreselor arată că activităţile Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile s-au diversificat şi vizează, în principal, coordonarea şi planificarea la nivel internaţional a activităţilor de prevenire şi gestionare a dezastrelor, ca şi a eforturilor de atenuare a consecinţelor accidentelor şi calamităţilor, în timp de pace sau război.
Valentin UBAN / UZPR