Ce s-ar face oare unii dintre doctori, mai lacomi din fire, fără buzunare la halat? Dar asistentele medicale și infirmierele dacă managerii spitalelor le-ar coase buzunarele la uniformă într-o bună zi? Se vor plânge la înalte porţi, poate unii chiar se vor tăvăli prin saloanele cu bolnavi, răzvrătindu-se băşcălios pentru nefirescul apărut, acuzând conducerea instituţiei de nedreptatea privind intenţia de a le fi cusute buzunarele primitoare de mită. S-ar putea ca şi croitorii să plângă un pic, lipsa pungii aplicate în exterior sau în dosul echipamentului sanitar putând influienţa încasările. Deci mai puţini bani şi într-un caz şi în celălalt.
Sunt realităţi, deloc puţine, de care se lovesc fie încasatorii, fie plătitorii de şpagă. Imaginaţi-vă că vreţi să-l motivaţi pe medicul aflat la locul lui de muncă, renumerat cu salarii decente. Sunteţi, fireşte, ca pacient, interesat ca omul în halat alb să primească bănuţii, mierea, brânza, caşcavalul, icrelele negre, pulpa de vițel sau palinca, crezând că astfel veţi fi, nu-i aşa, trataţi mai bine și poate vindecați de boală altfel decât ceilalţi. Aşa e pe la noi de când lumea şi pământul. Nu contează că eşti bogat sau sărac, că ai sau nu ai bani. Trebuie să dai. Şi dai.
Sigur, veţi vedea că avantajul de a lipsi medicii de buzunare la halate este, pe undeva, la tine, iar dezavantajul la domnul doctor care, văzând în ce situaţie ingrată se găseşte, simte că îi creşte tensiunea. Am spus că avantajul este la tine având în vedere posibilitatea de a rămâne cu banii în portofel şi cu moralitatea neştirbită. Această performanţă s-ar datora, înt-un posibil scenariu, managerului clinicii, care poate dispune, să zicem că se întâmplă la scară largă, ca toate buzunarele de la halate, pantaloni şi la alte uniforme medicale să fie cusute. Desigur, este un demers ipotetic, uşor hazliu, un vis la care ne gândim când vorbim de acordarea unor tratamente condiţionate de șpagă, o tendinţă care produce prohibiţia fărădelegii.
Ca să vedeţi că nu este o născocire jurnalistică, reamintesc cititorului faptul că, în urmă cu ani buni, am scris despre demersul unui director de spital privat din Iaşi, care a găsit oluţia antişpagă: buzunarele să fie cusute! Nici nu vă închipuiţi cât de tare s-au „bucurat” subalternii când au auzit că trebuie să treacă pe la croitor. Au fost şi unii care au bombănit, reclamând faptul că nu mai au unde să-şi ţină pixul! Austeritate nemeritată, ordin exagerat, s-a auzit prin unele cabinete. Degeaba, toate pozunarele au fost cusute. Nici un echipament de protecţie nu a scăpat de maşina de cusut. Asemenea măsură a avut efect şi în rândul pacienţilor. S-a întâmplat ca unii să rămână cu mâna întinsă. Au căutat buzunarele doctorilor şi asistentelor în zadar. S-au gândit că uniformele au fost îmbrăcate pe dos. Se mai întâmplă, doar oameni suntem. La unu-doi, mai merge, dar la toţi, este prea mult. Târziu, bolnavii şi-au dat seama de ce medicii clatină din cap când vine vorba de „atenţii”. De data asta, vechea patimă a încasării şpăgii nu a mai fost vie.
Desigur, situaţia descrisă poate fi pentru unii decupată dintr-un film sf. Oricum, experimentul de la spitalul privat, despre care presa a scris cândva, nu a fost preluat și de alți şefi de unități medicale. Măcar o perioadă, până când se învaţă lumea să poarte uniforme fără buzunare.
Cazul doctoriței oncolog arestată recent pentru corupție mă face să cred că buzunarele de la halatele albe sunt la fel de primitoare şi astăzi, din păcate. Nu s-a schimbat obiceiul la unii de a da și primi fără teamă și reținere. Nu contează că pacientul bolnav de cancer are zilele numărate. Ieși împlinit pe ușa spitalului cu geanta plină cu produse, cu leii sau eurorii în buzunar și te bucuri, nu-i aşa, de suferința unor oameni aflați la cotitura vieţii. Doctoriţa în cauză, reţinută de procurori şi apoi plasată în arest la domiciliu, avea buzunare încăpătoare dacă bolnavul cu două forme de cancer a trebuit să dea de două ori mită. Adică dublu. Fiecare maladie cu şpaga ei, că doar halatul are două buzunărele pentru mită, nu-i aşa! „Voi exercita profesiunea cu conşiinţă şi demnitate”, spune jurământul lui Hipocrat în varianta modernă, adoptată în 1975. Se poate vorbi de onoare, de cinste, de moralitate, de nobila tradiţie a profesiunii de medic în cazul doctoriţei oncolog? Şi nu numai… Dimpotrivă, se poate vorbi de o atitudine confuză, mârşavă, străină de seriozitatea şi demnitatea arătată de medicii adevăraţi, care poartă halatul alb cu onoare, punând în buzunare doar pixul şi repectul pentru bogăţia fiecărui om: viaţa.
Eliade Bălan