În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge
În aceeaşi limbă
Râde un pământ
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.
Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta
Cu-al tău pământ
Cu cerul tău în faţă
Tu taci atunci
Tot pe limba ta.
În limba ta, de Grigore Vieru
Limba nu e vorba ce o faci;
singura limbă, limba ta deplină
stăpână peste taine şi lumină
e-aceea-n care ştii să taci.
Lucian Blaga
(din ciclul Corăbii cu cenuşă)
Dimensiunea sacră a limbii
Se înţelege din frumosul poem blagian că dincolo de caracterul uman, construit, al unei limbi, aceasta, ca şi limbajul, are şi o dimensiune sacră, metafizică. Meta-limbajul arată că limba nu e o simplă făcătură omenească.
Atitudinea adecvată în faţa dimensiunii sacre a limbii este tăcerea.Legătura tainică dintre limbaj şi tăcere este superb formulată de Meister Eckhart atunci când zice că Dumnezeu este un Cuvânt la capătul tăcerii.
Limbă şi identitate
Aşa cum capacitatea personală de exprimare face parte intrinsecă din identitatea cuiva, la fel, trecând pe alt plan, limba neamului tău este unul dintre cele mai puternice elemente identitare atât la nivel de grup, cât şi la nivel personal. Identitatea este o valoare fundamentală în viaţă. Totul începe cu ea şi sfârşeşte cu ea, de aceea, limba, ca element identitar esenţial, este atât de importantă în definirea de sine, care definire generează apoi un mod de a fi. Fiind locul pe care îl numim „acasă”, limba ne este mai fidelă nouă decât îi suntem noi ei. Deci, chiar în condiţii de criză, de răzvrătire, de renegare a casei părinteşti, a limbii părinteşti, ea, casa, limba, nu poate fi izgonită din adâncul fiinţei, din identitatea autentică profundă.
Abuzul faţă de limba străbună
A uita limba strămoşilor înseamnă a adopta o existenţă fabricată, superficială, care nu va fi niciodată a ta şi în care nu vei fi niciodată tu însuţi. Riscul alienării, al pierderii este acela de a nu mai şti drumul înapoi.
Pe lângă neglijarea şi uitarea parţială sau totală a limbii strămoşeşti, un alt mare păcat împotriva limbii este abuzul faţă de ea, prin folosirea unor stiluri bombastice şi a barbarismelor care forţează exprimarea, dezechilibrează armonia şi distrug frumuseţea-i caracteristică. În contextul acestui fenomen negative, este ciudat cum majoritatea normală priveşte impotentă şi inhibată la parada triumfalistă a anormalului
Concluzie
Într-una din cărţile sale, Constantin Noica citează un vers dintr-un poet care personifică asinul ce L-a purtat pe Iisus spre Ierusalim la intrarea Sa triumfală. Neconştientizând ce se întâmplă şi ce face, asinul se plânge post-factum:
„De ce nu mi-aţi spus, de ce nu mi-aţi spus
Că pe spatele meu Îl purtam pe Iisus?
Ce lin, ce senin L-aş fi dus!”.
La multiplele tendinţe de deznaţionalizare a neamului românesc ce vin azi din exterior, mai grave sunt cele ce vin din interior şi abuzul faţă de caracterul sacru al limbii părinţilor noştri este unul dintre acestea. Desigur, se trag semnale de alarmă pe mai multe planuri şi în multe feluri, cu toate că aparent, acest lucru nu e suficient. Dar cei care au conştiinţa, simţirea şi căderea, trebuie să o facă.
Theodor DAMIAN
(fragmente din Comunicarea ținută la Simpozionul internațional „Language: The Key to Preserving Faith, Culture and Identity of a Nation. The Case of Romania”, organizat de Holy Trinity Romanian Orthodox Church, Philadelphia, Pennsylvania, SUA, februarie 2017)
(Revista UZP nr. 11)