„L’apprendimento non esaurisce mai la mente” – „Învățarea nu epuizează niciodată mintea”, zice undeva Leonardo da Vinci. N-o epuizează, ci o îmbogățește și o înnobilează. Pe această idee se fundamentează necesitatea învățării ca proces continuu, în și dincolo de epoca școlarității, din copilărie până la adânci bătrânețe, cât îl țin pe fiecare curelele lucidității. Este un adevăr care străbate timpurile, de la străvechea vorbă românească „Omul cât trăiește învață” (are și-o urmare: „și când moare…”) până la sintagma „lifelong learning”, care exprimă filosofia actuală a educației.
Numai că nu toți îl împărtășesc. Unii limitează învățarea la stagiul strict al formării („Mi-am luat diploma, gata, am terminat-o cu cartea, mă apuc de treburi mai serioase, să fac bani!”). Aici se încadrează și nedumerirea babei calinesciene: „Tot mai înveți, maică?”, exprimând mentalitatea emancipată de înțelepciunea paremiologică asupra învățării. Alții, într-o abordare și mai pragmatică, admit necesitatea învățării, însă la o instituție aparte, nu scolastică, ci practică, „Școala vieții”. Cert este că, deși teoretic valabilă și perenă, vorba lui Leonardo poate fi azi ușor contrazisă de realitate. Pe mulți, inclusiv din sferele politicii, învățarea îi obosește peste măsură. În plus, nu-și probează utilitatea și rostul, când școala vieții produce absolvenți „calificați” și „competenți”, care „se descurcă” superlativ în carieră și pe toate itinerariile sinuoase ale existenței.
Chiar dacă experiența, faptele și situațiile trăite au propria importanță și valoare educativă, educația întru cunoaștere și autoedificare nu pot fi de nimic substituite. „Școala vieții” este utilă, dar nu suficientă. Fără învățarea continuă, individul își ratează șansa și potențialul devenirii în orizonturile ființei. Evoluția lui în ordine spirituală rămâne doar o posibilitate, niciodată împlinită, fapt existențial care îl ancorează într-o stare perpetuă de mediocritate și autosuficiență. Într-un plan mai amplu, o societate compusă, piramidal, din indivizi pe care învățarea îi epuizează, care, din această cauză și în virtutea convingerilor personale, nu înțeleg sensul și utilitatea educației, este una amenințată, la rândul ei, de mediocritate, incompetență, diletantism, corupție și de un întreg cortegiu de rele și neajunsuri generate de ignoranță, lipsă de întemeiere morală, de responsabilitate și de orizont. Un individ neinstruit ori instruit precar (chiar dacă are în portofoliu diplome, uneori cu titluri răsunătoare), mai ales dacă deține funcții de conducere, reprezintă o vulnerabilitate pentru comunitate. Cu cât există mai mulți inși neinstruiți și, mai rău, inapți pentru învățare, cu atât societatea are mai multe puncte vulnerabile. Ca o corabie cu multe găuri, care, mai devreme sau mai târziu, o vor face să se scufunde sau să eșueze.
Vorbele lui Leonardo, împreună cu străvechile reflecții legate de necesitatea învățării, trebuie, de aceea, să ne stăruie tuturor în minte ca un semnal și ca un avertisment, nouă ca indivizi care gândesc, se îndoiesc, aspiră spre cunoaștere prin învățare continuă și celor pe care viața, politica, timpurile i-au pus în rolul de decidenți ai învățământului și în acela de responsabili cu destinul națiunii, în această epocă răvășită de toate relele și de un dispreț suveran față de educație.
Sorin IVAN / UZPR
https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=1054429098050634&id=100004506601016&__tn__=K-R